Bocet pentru timpul vieții

Spun, de mult, că timpul vieţii moare,
Că doar lui şi-a mai rămas motiv
Şi trăieşte-n marea-nsingurare
Ce-l arată mai mereu pasiv.

Şi-a rămas în urmă, rătăceşte,
Căutând prin arşiţă, ori ploi,
Prea naiv, crezând că regăseşte,
Vadul revenirii printre noi.

Noi fugim, crezând că e mai bine,
Inventând măsuri peste măsuri,
Ca să ştim că totul ne-aparţine,
Prin esenţa marii anverguri.

Timpul vieţii moare şi, pe moarte,
E şi rostul nostru de-a trăi,
Că reperul lui spre mai departe
Nu-i legat de viaţa zi cu zi.

L-am lăsat ca pradă prea uşoară
Fricii de-a trăi ce ne e dat,
Tot voind, cumva, să nu ne doară,
Afundarea noastră în păcat.

Azi se-întâmplă multe, mult prea multe,
Când prea rar sau des şi mult prea des,
Hăituit de tragedii oculte,
Omul n-are cale de ales.

Dar, şi-așa îşi poate-avea dorinţa
De-a-nţelege totul pe deplin,
De a-şi regăsi în el credinţa
Şi a-şi merge drumul prin destin.

Închipuiri parazitare

Viaţa de-acum devine parazită,
Cu mintea tot mai mult o-ntruchipăm,
De simţuri şi trăiri mereu uităm,
Pierzând-o între logic şi ispită.

Ne forfecăm principii şi devize,
Tot alergăm spre multul nicăieri
Şi ni-i cultura cumul de păreri
Zvonit instictuale analize.

Visăm iluzii inventând dileme,
Prinzându-ne în jocul lor banal
Care ni-l vrem a fi firesc, real,
Ca să uităm, datornici, de probleme.

Ne-nchipuim a fi, cu bune ştiinţe,
Mai mult decât suntem, cei mai corecţi,
Şi, pe de-asupra, excelenţi, perfecţi
Înnobilaţi de marile credinţe.

Căutători suntem şi vrem lumina
Ce prin dorinţe-o tot redefinim,
Ca să putem să învinovăţim
Pe cei nevinovaţi că poartă vina.

Găsim motive când n-avem motive
De-a ne mândri că suntem bravi eroi
Într-un prea cinic, fratricid, război,
Mimând un rol al grijii colective.

Parazităm... Nimic nu ne mai pasă,
Când noi nu suferim, totu-i firesc,
Încredinţaţi că tot ce e lumesc
Ne face viaţa bună şi frumoasă.

Falsa caducitate

Puţină e lumina...

Şi plouă în neştire

Şi ploaia-i tot mai tristă

şi tristă-i viaţa noastră,

E cert că lumea-i altfel,

lipsită de iubire,

Nici Dunărea din cântec,

nu-i, cum s-a spus, albastră...

Tot mai săracă-i ţara

şi traiul tot mai greu

Şi chipul ei de-o vreme

în tot mai rău se schimbă,

Vândută-i şi-mpărţită,

mereu şi tot mereu,

Că mă şi mir că încă

vorbim aceeaşi limbă.

În satele câmpiei

nu prea mai sunt ţărani

Şi mulţi îşi vând pământul

striviţi de sărăcie

Prea prinşi de febra lumii,

ce-n goana după bani,

A cam uitat că munca

aduce bogăţie.

S-au pustiit cam toate,

şi toate s-au vândut,

Mormane de gunoaie

sunt marile uzine,

Speranţa de mai bine

e gândul absolut

Ce în trăirea vieţii

pe cei mai mulţi îi ţine.

Falsificând firescul,

normalu-i anormal

Cozi de topor bat toaca

ce cheamă la-nchinare,

Şi cei dintâi aleargă,

în mod paradoxal,

Bogaţii, cu dorinţa

renumelui mai mare.

Dezordinea e cruntă,

credinţa gând mărunt,

Cei tineri n-au repere

ci doar un gând de ducă,

Nici nu mai ştim strămoşii

ce-au fost, pe unde sunt,

Istoria-i uitată

şi, decretat, caducă.

Idei fără temei

De-o vreme bună... azi îmi dau eu seama...
M-au copleşit prea multele idei...
Venind fără de veste au dat iama
Făcându-mă să cred că-şi au temei.

M-am prins în jocul lor uitând să-mi pese
Că viaţa mea mi-o las fără reper,
Sau că în jurul ei le las să ţese
Un orizont banal şi efemer.

Crezând în ele, am crezut că-i bine
Să pun orice altceva-n locul meu,
Şi că mai pot găsi, printre ruine,
Un vis ori gând, de-a pururi panaceu.

Mi-au dus şi gândul, nu mai ştiu pe unde,
Şi l-au lăsat pierdut de înţeles,
Dându-i motiv să-nveţe a-mi răspunde
Vădit absurd şi plin de interes.

Am şi uitat că, totuşi, timpul trece,
Iar drum nicicând nu-şi face şi-napoi,
Fără să aibă-n gând să şi disece
De ce decad dorinţele-n nevoi.

Mi-am luat model prea multa-ncurcătură
Al rostului ce abia era zvon
Ce nu-şi avea nici sens şi nici măsură
Dar se vroia speranţei etalon.

De-o vreme bună... mult prea multă vreme,
M-au compleşit, fără motiv idei,
Şi m-am trezit găsind mereu probleme,
Uitând să dau trăirilor temei...

Feeric și celest

În trupul tău, exotic şi fragil,
Îmi spui că se petrece o minune,
Că, revenind în tine din exil,
Menirea-ţi e motiv de rugăciune.

Un gând feeric şi un fruct celest
În pântec îţi dă semn de încolţire,
Dându-ţi speranța pragului onest
Ce îl vei trece întru împlinire.

Va fi dovadă că un strop de cer
Rămâne-va etern în urma noastră
Ca semn că rostul nopţii-i efemer
Dar nu-i la fel când noaptea e albastră.

Acum ai semn că timpul s-a oprit
Ca tu să-ţi crezi esenţa ta divină,
Redobândindu-ţi rostul hărăzit,
Sămânţa vieţii prinde rădăcină.

Ţi-ai tot dorit, rostind prin gând şi grai
Că tot mereu, de-ar fi şi-o veşnicie,
În carnea ta şi-n sânge să mă ai
Şi ca pecete urma mea să-ţi fie.

Eternizând o faptă prin cuvânt,
Din şirul lung al celor întâmplate
M-ai nemurit al vieţii pe Pământ
Şi ţi-ai redat deplina libertate.

Să nu mă vindeci, Doamne...

Tu, Doamne, ştii prea bine... Totdeauna
Din cât îmi e trecutul amintire,
M-am încrezut nu-n gânduri, ci-n simţire,
Ştiind că mult prea rar ne sunt totuna.

Şi nu m-am plâns de soarta-mi vitregită
Cum unii îmi ziceau că-mi este viaţa,
Chiar dacă mă luptam mereu cu gheaţa
Să nu o las cumva prea mărginită.

Chiar de am zis că datul nu pot duce,
N-am plâns şi nici nu m-am aprins ca para,
Mi-am acceptat, fără cârteli, povara
Ducând, înspre Golgota, sfânta-mi cruce.

N-am spus nicicând că-i fără de măsură
Trăirea ce părea sfâşietoare,
Sau că durerea poate să omoare
Iubirea neatinsă de vreo ură.

Aşa, de-ai vrut, tristeţea să m-apese,
Văzând în jur enorma suferinţă,
Am fost convins, în vorbă şi conştiinţă,
Că vrei să-mi fie toate înţelese.

De mi-ai fi dat paharul cu otravă,
L-aş fi băut încet şi pe-ndelete,
Ca să nu las regretul să mă-mbete
Ci să mai scriu, iubirii, imn de slavă.

Să-ţi cer, ştii bine, nu îmi stă în fire,
Nici să te mint, nici să mă pot preface,
O rugăminte însă am a-ţi face,
Să nu mă vindeci, Doamne, de iubire.

Vărsare de cer

De-o vreme-ncoace, cerul,

coboară pe pământ,

De-o vreme-ncoace,

norii, mereu aleargă-n vânt,

Şi curg, vărsând înaltul,

rupând orice zăgaz

De nu-i mai dă nici ierbii,

de înverzit, răgaz.

Dezlănţuite ape

se-adună de pe dealuri,

Săpând imense vaduri

cu mult prea joase maluri,

Şi-şi ies mereu din fire,

prea pline de noroi,

Făcându-ne să credem

în vremuri de apoi.

În urma lor rămâne

mai totul răvăşit,

Pământul, în băltire,

de toate sărăcit,

Ogoarele-şi pierd rodul,

şi rostul nu-şi găsesc,

Se crapă, arse-n soare,

sau se înţelenesc.

Chiar şi în miez de iarnă

se varsă ploi din cer,

Ducând înspre poveste

prea-mult temutul ger,

Şi-alunecă pământul

de ape-ngreunat,

Simţindu-se nesigur

şi dezrădăcinat.

Iar noi suntem ca frunza

ce-şi cere-al vieţii drept

Şi-încearcă prin furtună

să ţină, morţii, piept,

Privim înspre înalturi,

spre stele visători,

Sperând că nu mai plouă,

că norii-s trecători...