Vărsare de cer

De-o vreme-ncoace, cerul,

coboară pe pământ,

De-o vreme-ncoace,

norii, mereu aleargă-n vânt,

Şi curg, vărsând înaltul,

rupând orice zăgaz

De nu-i mai dă nici ierbii,

de înverzit, răgaz.

Dezlănţuite ape

se-adună de pe dealuri,

Săpând imense vaduri

cu mult prea joase maluri,

Şi-şi ies mereu din fire,

prea pline de noroi,

Făcându-ne să credem

în vremuri de apoi.

În urma lor rămâne

mai totul răvăşit,

Pământul, în băltire,

de toate sărăcit,

Ogoarele-şi pierd rodul,

şi rostul nu-şi găsesc,

Se crapă, arse-n soare,

sau se înţelenesc.

Chiar şi în miez de iarnă

se varsă ploi din cer,

Ducând înspre poveste

prea-mult temutul ger,

Şi-alunecă pământul

de ape-ngreunat,

Simţindu-se nesigur

şi dezrădăcinat.

Iar noi suntem ca frunza

ce-şi cere-al vieţii drept

Şi-încearcă prin furtună

să ţină, morţii, piept,

Privim înspre înalturi,

spre stele visători,

Sperând că nu mai plouă,

că norii-s trecători...