Versul la-ndemână

Versul îmi este mult la îndemână
Când lumii am ceva, orice, de spus,
Şi-o melodie-n suflet mi-ngână,
Iar ochii, mult, prea mult, privesc în sus.

L-am adoptat, în felul meu, ca formă,
Nici nu e scurt, şi-n nici un fel prea lung,
Cu firea mea cadenţa fiind conformă,
Când drum îmi fac spre stele să ajung.

Spun tot ce pot, dar şi mai las în urmă
Destul din câte înţeleg şi ştiu,
Fixa mărime deseori îmi curmă
Ideea că de toate pot să scriu.

Îmi e părtaş, iar uneori complice
Dorinţelor ce prind, în timp, contur,
Tăcând îi dau puteri să mă explice
Celor ce spun că încă-s imatur.

Când am destule gânduri, vin motive
Să nu mă las de cursa lor sedus,
În el găsesc idei explicative
În chiar simbolul Crucii lui Iisus.

De simt că-i rău, ori simt că este bine,
Spun mai uşor, deşi e chiar succint,
De vremea care, vrem sau nu, tot vine,
Ca zbucium, ca durere, sau alint.

Cuvinte multe am, cu prisosinţă,
De-ar fi să-mi fac o vreme să vorbesc,
Dar versu-mi dă, cu multă-ngăduinţă,
Dreptul de-a spune cum, şi cât, iubesc.

Cu versu-mi este grabnic la-ndemână
În urma mea să las ce-i de lăsat,
Şi-aşa şi fac, în limba mea, română,
Cu oltenescul grai accentuat...

Fără plecarea-ți plecare

Ai gând să pleci şi crezi că ai şi unde,
Ba chiar şi planuri te visezi că faci,
Însă îţi este greu să te împaci
Cu adevărul care-l vrei ascunde.

Mizezi pe doar un petic de idee,
Născut din simpla umbră de ecou,
Al unui pas ce, dându-se ca nou,
Îţi confiinţeşte rolul de femeie.

Pui cap la cap, motivele, în grabă
Voind nehotărârea să-ţi convingi,
Dar simţi că-n focul luptelor te-ncingi,
Că tot mereu te iei cu altă treabă.

Şi iarăși uiţi, şi iar ţi-aduci aminte,
Şi iar încerci să te gândeşti că pleci,
Vezi roua cum se-ngheaţă pe poteci,
Când cauţi să pui scopul înainte.

Te văd visând, te văd că-ţi este teamă,
Şi tocmai teama-ţi spune să rămâi,
Să vezi că-nţepătura din călcâi,
Spre amăgire încă te mai cheamă.

Te tot privesc, nu vreau nimic a-ţi spune,
Ştiu, te grăbeşti, dar tot mai vrei să stai,
Îţi este clar că vrei să mi te dai
Într-un normal al viselor comune.

Ascult, fără convingeri, cum dai veste,
Şi spui că îţi e gândul pregătit,
Dar îţi urez, în taină, bun venit,
În lumea mea şi într-a ta poveste.

Ai gând să pleci dar ştiu că nu ai unde,
Visele-ţi spun, real, ce vrei să faci,
Direct, sau indirect, îţi spun că-mi placi
Şi-ţi simt, deja, dorinţele profunde...

Complicități printre trădări

Înfipt adânc, rămas de undeva,
Din multul văz sau din din preamultu-mi umblet,
Ori altceva, uitat, din viața mea,
Ceva mă doare, ca un spin în suflet.

Când, iarna, ştiu devreme înserarea,
Mă rătăcesc prin timp şi amintiri,
Aflând, mirat, că am trăit trădarea
Cuprins de febra marii ispitiri.

Cu fiecare frunză ce sfârşeşte
Pe caldarâmul ce, şi el, e trist,
Concretizez că timpul o opreşte
Din optimismul ei prea fantezist.

Pe-un ţărm de cer, o rază de lumină,
Se conturează vag şi incomod,
Şi-n umbra ei mă văd, împins de vină,
Ratând mereu urcări pe eşafod.

Vântul îmi fură, neştiut, răbdarea
Şi gându-mi face pasul înapoi,
N-aş vrea să ştiu ce gust are trădarea,
Nici bălăcirea într-al ei noroi.

Mi-e dor de-o toamnă ca s-o am complice,
Când fructu-i vreau, oricât mi-ar fi oprit,
Şi să devin, aşa cum mi se zice,
Nebunul ce trăieşte fericit.

În frunze moi, păstrând parfum de vară,
Găsesc esenţa primelor chemări
Ce le-am purtat ca pe o grea povară
În preumblări spre-ndepărtate zări.

Dar clar nu-mi e ce-nseamnă separarea,
Când adevărul nu e de ascuns,
Aşa cum nu mi-e clar de ce trădarea
E, faptei bune, un absurd răspuns.

E toamna caldă, parcă-i încă vară,
În vii puţini sunt strugurii necopţi,
Durerii-i spun că-i timpul să dispară
Lăsând cortina ploii peste nopţi.

Filozofala sminteală

Se spune clar că mâine vom muri,
Dovezile sunt clare, elevate,
Pământul a-nceput a se sminti,
Mai mult decât atât nu se mai poate.

Nici nu e greu, destul de mult vorbim
Ca să ne ştim priviţi cu importanţă,
Accentuând ce ştim, când nu gândim
Că un accent nu are relevanţă.

Iar dacă e nevoie, un război,
Îl declanşăm din câteva cuvinte,
Şi-abia când încleştarea e în toi
Vremuri de pace ne revin în minte.

Nici nu e greu să n-avem ceva sfânt,
Sminteala e, că vrem, ori nu, în toate,
E greu să fii altfel pe-acest pământ,
Iar, uneori, chiar cred că nu se poate.

De voie, de nevoie, mulţi zoresc
Ieşirea la vedere, ori în faţă,
Mizând pe obiceiul omenesc
Al celor ce din auzite-nvaţă.

Şi, să se-audă, strigă peste tot
Orice cred ei că are importanţă,
De ceea ce, în cer, ei cred complot,
Pornit de-a noastră mare ignoranţă.

În decadenţă mult prea mulţi se duc,
Şi mulţi, de unde vin, nu vor s-audă,
Doar prind idei şi dau apoi buluc
În lumea, ce cred ei, vrea să-i excludă.

Aşa se face că ni-i dat să ştim
Că viaţa nu-i ce-a fost odinioară,
Însă putem în cer să ne suim,
Dar ne urcat putem numai pe scară.

Nu mai avem bun-simţului hotar,
Mândria e o boală generală,
Filozofăm, crezând că totu-i clar,
Însă e clar că totu-i o sminteală.

Destin, pereche sau blestem

Iubito, vin castanii să ne certe
Că toamnei, iată, ne lăsăm pe noi,
Şi gândurile parcă-s prea inerte,
Mult meditând la mersul înapoi.

Miroase chiar a iarnă înserarea
Când orele, cu neglijenţă, curg,
Şi ne privim, forţându-ne mirarea,
Că noapte-ncepe printr-un lung amurg.

Miraţi, pe drept, de marea amăgire
Pe care, ignoranţi, o construim,
Ne-arată cât de grea e o-mpărţire
Când sufletul e tot ce împărţim.

Şi dă cu rest această socoteală
Iar anii trec, oricât i-am ignorat,
Tot căutând cu aprigă-ndrăzneală
Ceva ce, mai mereu, lăsam uitat.

În toamna-aceasta, gri, cu nori de piatră,
Şi nopţi plângând pe-aleile pustii,
Când abia se aud cum câinii latră,
Doar tu mai ştii pe unde întârzii.

Ai porţi închise, geamuri ferecate,
Şi drumuri ce-şi au umbre prin noroi,
Nici zorii nu-i prea vezi să se arate,
Dar vezi în juru-ţi groapa de gunoi.

E loc, acum, de orice întâmplare,
În nici un fel nu ştiu să mă mai tem,
Sunt gata, cu deplină acceptare,
Să-ţi fiu destin, pereche sau blestem.

Fapta ca răspuns

Răspunsuri vieţii cauţi... Nu-ţi sunt clare,
Cum clar nu-ţi e nici unde ai greşit,
Te tot întrebi ce fapte au urmare
Şi-ţi definesc, azi, drumul rătăcit...

Din vorbă-n vorbă, nespunând de toate,
Însă lăsând mai multe spre-nţeles,
Încerc să-ți spun că încă se mai poate
Rod de menire să îţi ai cules.

Întâmplător ne-a fost ca întâlnire,
Pasul ce-l baţi şi drumul ce-l tot merg,
Ca eu să mă întorc din risipire,
Şi urme din trecutul tău să şterg.

Eşti parcă tot mereu în căutare,
Ce drum să ai nu ştii, ca să găseşti
Răspunsul la eterna-ţi întrebare
Încorsetată de mai vechi poveşti.

Răspunsul însă nu îţi e departe,
Simplu, direct, dar prea nemotivat,
Şi care joacă dur, pe-a vieții carte,
Păcătuind spre scoateri din păcat.

Nu e un drum de lungă preumblare,
Şi nu e faptă-n văzul tuturor,
Doar nu se vrea sub semn de întrebare,
În nici un caz un pas şovăitor.

Voieşte doar să pleci cu mine-n lume,
O noapte-n care vieţii să ne dăm,
Uitând de omeneştile cutume
Nouă, prin noi, pe noi să ne redăm.

Timp prea puţin vei spune... însă viaţa,
În timpul ce rămas va fi de vis,
Va risipi, din drumu-ţi toată ceaţa
Lăsând să vezi pe unde-l ai deschis.

O simplă faptă, zisă omenească,
Va fi atunci, spre mers, întâiul pas,
Când viaţa se va vrea să se renască
Redându-ţi, ţie, timpul ei rămas.

E drept, va fi, voind, să se repete,
Ştiind că e firesc a fi-ntreit,
Ca să îţi ai ideile complete
Şi să-mplineşti tot ce îţi e sortit.

Versul ca sentință

Versul, scriindu-l, mi-ai păşit în gând
Venind, încet, încet, de nu ştiu unde,
Când lumea mea părea sǎ se scufunde,
Ideea nemuririi omorând.

Şi, cum uita, să-şi aibă ceva sfânt,
A fost cuvântul lacrima fierbinte
Prin care tu i-ai luat-o înainte,
Punându-l să îşi aibă iar avânt.

Azi, chiar de-aş vrea, nu pot sǎ te separ,
Scriind, a fost să îmi devii o lume,
Iar versul s-a făcut a fi anume
Spre a uita de-al anilor hotar.

Albei hârtii îi las ce ţin secret,
Tot scriu pe ea ce-aş vrea să-ţi spun doar ţie,
Chiar îndrăznesc să-ţi spun, prin poezie,
Că timpu-aş vrea să treacă mai încet.

Departe par că-ţi sunt, dar ştii că-n gând,
Sunt lângă tine clipă după clipă,
Şi zbor, de dor, pe-a visului aripă,
Ca să mă simt, în palma ta căzând.

De când te ştiu, ceva s-a întâmplat,
Mă-ntreb de-i vina ta... sau vina mea,
Că nu mai ştiu ce rost ar mai avea
Să scriu de-mpotrivire dominat.

Îmi este greu, de-aceea te tot chem,
În vers cu rimă, clară, şi mǎsurǎ
Ce-i una cu-a dorinţei anvergură,
Ca binecuvântare, ori blestem.

Mai stau, cumva, la margine de cer
Atunci când taci, şi sufletul tău plânge,
Durerea, fără milă, mă constrânge
Să-nvăţ că sunt, al vieţii, efemer.

Scriindu-ţi ţie, viaţa-mi s-a schimbat
Poemul vieții mele-ţi aparţine,
Să mă întreb de ce, nici nu îmi vine,
Prea clar îmi e că astfel ne e dat.

Îndemnul îmi e clar, îl simt mereu,
Nici nu conteazǎ de-i a cuiva vina,
Cuvântului doat tu îi eşti Lumina,
Ce simt, cum simt... cunoaşte Dumnezeu...

Îţi dau, dovada, prin cuvântul scris
Că trupul tău îmi este sfântǎ carte
Şi-mi fi-va cale-n viaţa, până-n moarte,
Şi, mai departe, drum spre paradis.

Nu-de mirare... Vreau să te citesc,
De cât mai multe ori şi fără grabă,
De câte ori simt viaţa că mă-ntreabă
Cum, în real, normalul definesc?

Păşesc uşor să nu îţi facă rău
Ideea că-mi vei fi, pe totdeauna,
Ceea ce nopţii-i este, dată, Luna,
Şi, trăitor, mereu, în gândul tău.

Aşa voi fi luminii vestitor,
Exonerând de orice vină clipa
Când se îndeamnă să-mi alunge pripa
De-a căuta esenţe în decor.

Iar din silabe de-am să fac poem,
Se vor găsi împerecheate-n rime,
Scrisul de vers, în forma din vechime,
Mi-e binecuvântare şi blestem.

Cântec de vânt

Vântul e rece... cântă prin în zăvoi,
Cerul îşi varsă lacrimi triste-n iarbă,
Pământul nu mai poate să absoarbă,
Deja e plin de plânsetul din noi.

Din patru zări vin norii în convoi,
Tunând şi fulgerând încep să fiarbă,
Preschimbă ziua-n noapte surdă, oarbă,
Iar noi abia mai ştim ce e cu noi.

Ne căutăm feriri de-aceste ploi,
Dar lacrima ni se prelinge-n barbă,
Şi gândul reîncepe să ne fiarbă,
Iar noi uităm, din nou, de tot, de noi.

Dar noi, în plină larmă de război,
Sorbim iubiri în noaptea lungă, oarbă,
Şoptim, fără motiv, sudalme-n barbă,
Până uităm, încet, încet, de noi...

Vântul e rece... cântă în zăvoi,
Deja e plin de plânsetul din noi.

Șoaptă de vânt

Mă striga aseară vântul,
Arătându-mi înspre vară,
Şi cum duce el cuvântul,
Ca să-i facă forma clară.

Pustiind, în zbor, pământul,
Ars de-a zilei grea arşiţă,
Tot îşi căuta avântul
Într-a zilei rămăşiţă.

Tremura în braţe-mi cerul
Parcă prins în copci de gheţă
Învelind cu nori misterul
Zorilor iviţi din ceaţă.

Mă ştia că sunt străjerul
Orelor de peste noapte
Ce-mi dădeau, ziua, reperul
Disonanţei multor şoapte.

Vântul îmi găsise dorul,
Într-al ierbii dor de coasă,
Când, schimbându-se decorul,
A văzut că-i generoasă.

El, privindu-mi viitorul,
Şi pe mine drept în faţă,
Îmi şoptea, dându-mi onorul,
Mă gonea, din nou, spre viaţă.