Iluzii înspre eșafod

Iluzii dau trezirea înspre viață,
Dau sensuri de trăiri și fantezii,
Și deslușiri, prin marii nori, prin ceață
A-mpreunării-n fapt și-n bucurii.

Unii se tem că-i veșnic prea devreme
Și își tot vor motiv adormitor,
Chiar demonstrează, magic, teoreme,
Cu multul risc al celui gânditor.

Remodelări, de sensuri, ca reformă,
Pun mare preț pe tot ce-i clar, real,
Și înglobează-n logica diformă
Esențialul rost universal.

Refugiu cald, când norii de furtună
Cu ploi de spume ziua-mpodobesc,
Adună fantezii și le-mpreună
Cu cel mai simplu adevăr lumesc.

Orice se poate, totu-i la vânzare,
Negoțul cu idei e-nfloritor,
Tarabele sunt scoase-n drumul mare,
De zor, momit, e orice trecător.

Și toate au, în fel și chip, măsură,
Mulate doar pe-același calapod,
Cu-aceeași ață, rară, cusătură
Cronicizând un drum spre eșafod.

Iertarea prudențială

De sus în jos prudenţa face semne,
Se simte peste tot, se vede-n tot,
Întâmplător, sunt mulți ce vor să-ndemne
Omul de rând s-ajungă idiot.

Pământu-i românesc... dar cui îi pasă,
Câţi sunt cei fericiţi că sunt români?
Ne vin străinii şi ne intră-n casă
Şi, legi, îi fac, chiar nefiresc, stăpâni.

De parcă totul este nou sub soare
Şi rânduiala vieţii-i ceva nou,
Dreptatea e trimisă la-nchisoare,
Uitată doar prin umbre de ecou.

În ţară-i iar durere mare, jale,
Fardată cu idei de zile mari,
Că nu mai curg nici apele la vale
De teama neciopliților flecari.

Nu se mai vrea văzută umilinţa
Ce ne-o impun prea marii democraţi,
Când ne îndeamnă să ne dăm silinţa
De-a ne simți călăii rude, frați...

Ne vor acum să ne cerem iertare
Că ne-amintim de ceea ce a fost,
De cei veniţi cu hoardele barbare
Şi nu ne-am vrut impus al fugii rost...

Ni-s morţii de la Ip doar amintire,
Dacă vorbim de ei suntem certaţi,
Ba chiar suntem trimişi, cu nesimţire,
Pe lista celor proşti, necugetaţi.

Eroii noştrii nu mai au morminte,
Şi am uitat de toţi, nici nu-i mai ştim,
Însă avem grămada de cuvinte
Când e, vreun străin, să preamărim.

De mercenari n-avem de rău a spune,
Că ei ne sunt acum viteji eroi,
De parcă ei n-au altă opţiune
Şi luptă în războaie pentru noi.

Istoria, prin cărţi, deja-i defunctă,
Şi îngropată-n Trăznea şi Moisei,
Iar ce-a rămas din ea e prea disjunctă,
De parcă-am fi urmaşi de mari mişei.

Ne pun din nou a scrie şi rescrie,
Atenţi la sensul simplului cuvânt,
Istorie, ba chiar şi geografie,
Ca nu cumva să vrem mai mult pământ.

Tot de prin cărţi s-a scos şi Mioriţa,
L-au pus la zid, din nou, pe Mareşal,
De prin picturi dispare cobiliţa,
Şi chiar, din hărţi, o parte din Ardeal.

Când se făceau lui Stalin temenele,
Se spune că eram conduşi de laşi,
Azi însă-l pun pe Iancu-ntre zăbrele
Cei ce se ştiu, celor de-atunci, urmaşi.

La noi se bat ideile în cuie
Ne obligăm să nici nu pomenim
Că Horty are-n ţara lui statuie,
Şi, prin tăcere, crimele-i cinstim.

Mereu suntem sub monitorizare,
Ca să-nvăţăm să ne lăsăm prostiţi,
Dând unor retardaţi, deplin, crezare,
Chiar dacă ştim că suntem doar minţiţi.

Decretul de-a fi ţară-n amnezie,
E vechi, dar este azi reînnoit,
Ca şi urgenţă care să ne-mbie
A ne lăsa pământul părăsit.

Am vrut mereu o viaţă-n libertate,
Că-i moştenirea noastră, de la daci,
Dar tot trădaţi de rânduieli strâmbate
Am tot ajuns, nu liberi, ci săraci.

Şi-am tot făcut, pentru export, de toate,
Sperând că vindem bine, în câştig,
Acasă am trăit din surogate,
Ba chiar fără lumină şi în frig.

De-a fost sau nu a fost a noastră vina,
În ochii lumii nu a prea contat,
Ne arătau, că-n alte ţări, vitrina
E semn că tot poporul e bogat.

Mai marii noştri ne-au ucis credinţa,
De dragul unui ban, al lor, în plus,
Şi-am importat, plătind-o, neputinţa,
Ochii uitând să-i ridicăm şi-n sus.

Cei tineri azi sunt buni doar de tăgadă,
Şi parcă-s dirijaţi de venetici,
Nimic, din ce-i de-aici, nu vor să vadă,
Făcându-se, cu voie, cozi de bici.

Trăim cu ştiri mânjite-n repezeală
Şi răsucite doar pe calapod,
De-o tagmă ce, cu mare socoteală
Ne duce, ca popor, pe eşafod.

Doamna de fier, ori domnul plin de minte,
Pe dedesubt de legi, ne fac ei legi,
Călcând peste cadavre şi morminte,
Ca noi, tăcând, să-i credem zei şi regi.
Suntem seduşi de lupte inutile,
Că am ajuns să ne trădăm pe noi,
Privim prin ochelari fără lentile
Şi facem, din nimicuri, tărăboi.

Seduşi suntem şi de absurda frică
De-a nu avea cu alţii țel comun,
De-al supăra pe cel ce ne explică
Patriotismismul nou şi oportun.

Prudenţa e, din nou, fără măsură
De parcă mai e ceva de pierdut,
Şi prinde prin consensuri anvergură,
Numită chiar cu titluri de-mprumut.

Unii ne spun că ea-i o primă lege
A lumii ce trăieşte democrat,
Fiind cea care-mparte, nu alege,
Şi calea ei e bună de urmat.

Ca să le fim pe plac, voim iertare
De la călăi şi strâmbi judecători,
De la mai tot ce spus e că e mare,
Ori cei înspre desfrâu convingători.

Suntem dispuşi la orice decădere,
Şi la cedări prea pline de absurd,
De-a ne lipsi de orişice părere,
De a ne da, ca stat, şi mut, şi surd.

Suntem în stare să iertăm hoţia,
Dar mai ales hoţia de acum,
Sau chiar să vindem toată România
Sau foc să-i dăm, să fie, toată, scrum.

Mai este, oare, ceva de mirare?
Mai este, oare, ceva de făcut?
Iertarea ni-i cerută ca uitare?
Uita-vom tot ce ne mai e ştiut?

Hoinara căutare

Sunt hoinarul ce-şi caută casă
Printre locuri ce case au fost,
Şi puţin de găsesc, îmi mai pasă,
Îmi e visul firesc adăpost.

Încă umblu şi nu ştiu pe unde
Voi avea un motiv de popas,
Că doar umbra de arşiţi m-ascunde
Şi nici ea, nu ştiu cât, a rămas.

Bat la porţi ce mereu sunt închise,
Însă încă răbdare mai am,
Şi mă-ncred cu tărie în vise,
Nu-mi e teamă, de-al unora, blam.

Astăzi n-am nici ce pune pe masă,
De-aş avea unde masa s-o pun,
Dar tot cred că mi-e viaţa frumoasă
Şi doar ei, prin efect, mă supun.

Am motive să merg înainte,
Să nu fiu, nicidecum, obosit,
Învăţând să pun preţ pe cuvinte,
Acceptând că-şi au sensul menit.

Toamna-mi vine, îmi bate la uşă,
Din orgoliu, ar vrea să-i deschid,
Chiar îmi spune, că pot, în cenuşă,
Amintiri de trăiri să-mi închid.

Nu-i convine, şi n-o iau în seamă,
Nici n-am timp s-a ascult, să-i vorbesc,
Căutări, înspre drumuri mă cheamă,
Casă-mi caut şi nu îmi găsesc.

Ştiu că iarna, pe drumuri, m-aşteaptă,
Cu ninsori, și cu ger, va veni,
Înspre ea, zi de zi, urc o treaptă,
Ca să ştiu că o pot întâlni.

Sunt pe drumuri şi caut o casă,
Ca să-mi fie, cu dor, adăpost,
Cât de mult am s-o caut nu-mi pasă,
Căutarea în sine-i un rost.

Paranteze între ipoteze

Între cumva devreme şi târziu,
De veşnicii nu vreau să fac risipă,
Nici să-mi rezum iubirea la o clipă
Mimând că vreau, că pot, sau chiar că ştiu...

Cunosc prea bine graniţa de jos
A lumii, pusă între paranteze,
Şi nu plec de la false ipoteze
Când mă închin realului frumos.

Cu manieri de gând prescris amabil
Nu declanşez idei de pasiune
Vorbind de o posibilă minune,
Scuzându-mă meschin, impardonabil.

Urma-mi semnez, e chiar autograf,
Ferind-o de prefaceri ori minciună,
Motiv de a stârni în jur furtună
În cei ce-şi cred gândirea poligraf.

Aşa nici nu m-ascund, nicicând, că vreau,
Clipa s-o ştiu cu totul împlinită,
Şi să se vrea de alta-nlocuită,
Când cumpenei de drum străjer îi stau.

De fac altfel, altfel decât sunt eu,
De mă cobor, prin lipsa de voinţă,
Într-a minciunii mare neputinţă,
Vieţii îmi cer verdictul cel mai greu.

Retorice nelămuriri

Ce simte oare mama care ştie
Că fiica ei o viaţă s-a vândut,
Pentru a ei meschină bucurie,
Ca ea să aibă tot ce n-a avut?

Seara când stă în zisa-i rugăciune,
Gândeşte, oare, la martirii sfinţi,
Şi, despre ea, le poate oare spune,
Că asta a-nvăţat de la părinţi?

Lumea de azi, se ştie, e nebună,
Constat, întreb, nu ştiu ce să mai cred,
Când văd rudenii care se-mpreună
Urlând că în tradiţii se încred.

Însă când văd că vorba se tot plimbă
Făcându-şi din plăcere drept reper,
Tradiţia, mi-e clar că se preschimbă,
Cei mai absurzi schimbarea ei o cer.

În ce simţiri trăieşte acea mamă
Ce-a vrut sub preş gunoiul adunat,
Minţindu-se că nimeni nu ia-n seamă
Decât ce spune ea că-i trai curat?

Când vede că mai trece altă noapte,
Ce adevăr îşi are înţeles,
Dacă mereu se jură că, în fapte,
Doar binele, de-a pururi, l-a ales?

De când ştiută-i lumea a fi lume,
S-au tot găsit nebuni să-i pună foc,
Sau pe copii în faşă să-i sugrume
Găsind că viaţa e un fel de joc.

Că au urmaşi, nu-i loc de îndoială,
Dar niciodată n-am avut în gând,
O mamă ce se vrea chiar specială
Desfrâul fiicei sale susţinând.

Cum oare-şi vrea respect de mamă
Văzând în jur pustiul de noroi
Singurătate, sărăcie, teamă,
Şi deznădejdea marilor nevoi?

Ochii-i spre cer sunt semn de pocăinţă,
Sau um blestem că nu îi e pe plac
Că cei din juru-i caută-n credinţă
Motiv trăirii să-şi găsească leac?

Timpul se duce, trece şi tot trece,
Faptele-şi au, mereu, alte urmări,
Se trag, din nou, beţii cu apă rece
Prin tainice iatace şi cămări.

Orice, ştiam că-i dat ca să se poată,
Dar niciodată răul cel mai rău,
Ca să se-arate-o mamă împăcată
Ştiindu-şi decăzut copilul său...

Între risipă și risc

Viața-i un risc, eu știu, şi mi-l asum,
Sunt sinonim cu ea, nu stau cu teamă,
Însă când simt dorinţa ta că mă tot cheamă,
Mă vreau trăi acum şi nu postum.

Timpul, se pare, e cumva năuc,
Se vrea când înapoi, când înainte,
L-am prins, de multe ori, că ne mai minte,
Îţi spune că, prin gânduri, îl seduc.

E-adevărat, eu uit mereu de el,
De ani trecuţi mereu îmi aminteşte,
Şi uneori mă-ndeamnă, mă zoreşte
Să-i fiu supus, numindu-mă rebel.

Dar şi iubirea e un risc, şi ştii
Că sunt flămând şi noaptea nu-i chiar lungă,
Nu cred că va putea să ne ajungă,
N-ai cum să vrei cuminte să mai fii.

Mă simt cuprins de tine mai de mult,
Din vis te ştiu în fapte-a-mi fi pereche,
Suntem cei mai moderni din moda veche,
Nopţi ne riscăm, trăindu-le-n tumult.

Ai vrea în braţe veşnic să te ţin,
Iar noaptea să se-nceapă la amiază
Ca-mpreunarea să se ştie trează
Când zorii zilei semne dau că vin.

Mereu riscăm, riscând putem iubi
O viaţă-ntreagă sau măcar o clipă,
Vegheaţi de risc, firesc putem trăi,
Rostul de om, ferindu-l de risipă.

Neliniște de vers

În vers îţi spun că eşti aşa frumoasă...
Aşa îmi este mai uşor să-ţi spun,
Să tac... nu pot, ceva nu mă mai lasă,
Şi caut către tine drumul bun...

Nu mă ascund... ades îmi duc privirea
Spre chipul tău ce-l am ştiut din vis,
Luându-mă la ceartă cu simţirea
Ce-mi vrea, fără oprire, drum deschis.

Iar trupul tău, ascuns de vrea să fie
Nu-şi are cum să-şi aibă, cumva, loc
Să nu mi se arate, noaptea, mie,
Cuprins de al dorinţei, mare, foc.

În vers îţi spun şi nu îmi caut scuze,
Aproape eşti chiar tu un mare vers,
Cuvintele mi se opresc pe buze,
Privind al vieţii tale univers.

Cuvintele-ţi se văd în grabă scrise,
Păstrând uşoare urme de-ndoieli,
Dar, în esenţe, totuşi, circumscrise
Fugii de mari şi crase târguieli.

Eu tot păstrez, chiar şi aşa, tăcerea,
Nu judec, nici nu vreau să mă gândesc
La clipa când, uitând ce e durerea,
Trăi-vei, iar, firescul omenesc.

În vers îţi spun puține ori mai multe,
Mai mult sau mai puţin esenţial,
Multe idei le las a fi oculte,
Deşi tot vin ca valul înspre mal.

Şi val mă simt, ce înspre tine vine,
Lăsându-se, în mal intrând, topit...
Îţi spun prin vers... Nu mă mai pot abţine,
Tăcând, deja, mă simt neliniştit.

Tăcere de respiro

Când nu mai spun nimic, mi-adun tăcerea
Din risipirea timpului trecut,
Ştiut fiind că râsu-mi e durerea
Prea multelor idei ce s-au pierdut.

Deja în jur văd ziduri de ruine,
Văd cum în gol, rapid se prăbuşesc...
Prea multe ştiu, ştiu astfel ce-i cu mine,
Ştiu ce-am greşit şi cum, din nou, greşesc.

Multe-s mereu cele ce-mi vin în minte,
Aşa cum s-au lăsat firesc a fi,
De nu mai pot găsi uşor cuvinte
Să pot, de ele, în prezent, vorbi.

Dar toate stau, fiind, în rânduire,
Fiind ca şi măsura unui şir
Care se vrea şi simplă amintire
Dar şi visării tainic elixir.

Îmi las tăcerii gândul care-n grabă
Pune mereu realităţi în joc,
Şi nici de voie-şi are nu mă-ntreabă,
Nici dacă jocu-i nu mă arde-n foc.

Îmi tot adună roi de amănunte,
Multe trăiri din umbletu-mi ce-a fost,
Multe din cele, ce, fiind mărunte,
Păreau fără de sens, fără de rost.

Respiro-mi iau o clipă de tăcere,
Şi nu mai vreau să spun nici un cuvânt,
Mă las de gândul de a-i da putere,
Îl rog să-nveţe a se da înfrânt.

Învăţ aşa să am, mai mult, răbdare,
Şi să ajung cu mine să mă-mpac,
Convins că viaţa pare o-ntâmplare
Şi numai ea îşi este, sieşi, leac.

Clipa lipsă de prejudecată

Sunt mulţi ce-mi spun că-i înspăimântă clipa,
Temându-se de haos şi mister,
Neacceptând că-şi pot trăi risipa,
Într-un model lumesc şi efemer.

Dar cum iubirea nu-i o noţiune,
Şi nici principiu iraţional,
Pot declara, jurând, că, lângă tine,
M-am regăsit şi eu ca un om normal.

Şi-am îndrăznit să fiu o provocare,
Gustând pocalul trupului arzând,
Ca să presimţi că focu-i tare, mare,
Voindu-se-n arsură pătrunzând.

Nu-mi este clar cum arde pasiunea,
Dar sânii tăi sunt jar dogoritor,
Şi, lângă tine, scrum mi-e raţiunea,
Totu-i firesc, a tot doveditor.

Am renunţat la vise-alambicate,
La tot ce-nseamnă muchii de cuţit,
Când tu mi-au spus să gust pe săturate
Chiar şi din miezul fructului oprit.

Respect, în mod tacit, orice cutumă,
Principiul nu-i o vorbă în zadar,
Dar lângă tine viaţa se rezumă
La faptele ce nu îşi au tipar.

Spre stropi de ploaie cu mai multe feţe,
Am evitat de mult să mai privesc,
Trăind această nouă tinereţe,
Nu mă mai mir că totul e firesc.

Nu-s prea decis să cred în ficţiune,
Şi nu admit cuvântul surogat
Doar lângă tine tac, voind a spune,
Că nu mai am nimic de-adăugat.

Povestea noastră nu-i sofisticată,
Se-arată doar a fi de un altfel,
De fapt, lipsind orice prejudecată,
Mereu putem să ne avem model.

Ani peste ani

Atâţia ani ni-s azi, deja, trecut,
Ne sunt însemn de luptă şi de viaţă,
Şi definesc un ultim început,
Prin nori de fum şi valuri, mari, de ceaţă.

O întâmplare simplă... nici un semn
Nu se putea găsi ca dând de veste
Fireştilor porniri ce-au fost îndemn
Redefinirii vieţii prin poveste.

Un ideal lumesc... prezis motiv,
Învolburat de sensuri absolute,
Şi-a luat puteri din rostul instinctiv
Spre fapte de altfel, necunoscute.

Doar tu şi eu, şi nimeni împrejur,
Nişte idei în miez prelung de noapte,
Au pus accent pe forma de contur
Ducându-ne, din aşteptări, în fapte.

Şi după noapte-a fost întâia zi
Când trupu-ţi se lăsa a fi-n lumină,
Ştiind deja ce timp se va sfârşi,
Ştiind deja ce vremuri or să vină.

Iar vremea a venit, grăbită-ncet,
Cum am fi vrut sau n-am fi vrut să fie,
Punându-ne însemn pe un tapet,
Pătat uşor de-a lumii amnezie.

Acum sunt ani trecuţi, şi nu-s puţini,
Şi ani destui se văd spre înainte,
Pierduţi de rădăcini, vom fi tulpini
Când fi-vom, pentru mulţi, luări aminte.

Permanentul act

Ni se fac iar acte, într-un alt format,
Noi sunt celelalte, nu au expirat,
Că, spun unii, astăzi, încă nu-i destul,
Omul, de secrete, încă nu-i sătul.

Nu mai pot pricepe ce și cum ne vor,
Care-i adevărul falsului decor,
În tăcere însă nu pot sta ascuns,
Clare argumente am ca și răspuns.

Nu-mi trebuie acte, actul sunt chiar eu,
Și nume de țară prin mine-s mereu,
Sub trăznet, sub viscol, nu mă tem să stau,
Cu-ale vieții gânduri, mai mereu mă iau.

Dacă ţara-i mare sufletul mi-e foc
Dar de foc ia ţara, nu stau, nu mă joc,
Nu mi-e noaptea, noapte, ziua nu mi-i zi,
Când știu că vor alții, a ne cotropi.

Zece vieți, într-una, pot oricând să am,
De se face luptă, să lupt pentru neam,
Eu sunt om al ţării, asta-i ţara mea,
Moarte îmi voi cere dacă moartea-mi vrea.

Sunt urmaș al luptei, pot fi luptător,
Dacă e nevoie, pentru țară mor,
Dar nu plec din ţară chiar de-s oropsit,
M-aș simți, oriunde, singur, părăsit.

De sub vechea brazdă răsare un bob,
Eu sunt eu şi, veşnic, al ţărânii rob,
Eu sunt paşaportul, unic formular,
Și dovadă certă, dacă-i necesar.

Motiv pe muchii de cuțit

Acum, când viaţa mi-i pe muchii de cuţit
Şi rana-i sângerândă şi arsură,
Îmi dă fiori un gând ce, risipit,
Nu-şi are-n plan real nici o măsură.
Se face tot mai greu, fiind tăcut,
Se-ncurcă, fără sens, în amănunte,
Îşi caută motive în trecut,
Râzând mereu de tâmplele-mi cărunte.

Nu-şi află loc, şi nici nu stă pe loc,
E încurcat şi-l simt că mă încurcă,
Mă ard şi eu când el se face foc
Şi întristarea lui îmi dă de furcă.
Îmi tot preschimbă visul în coşmar,
Luând cu el a nopţilor odihnă
Voind să mă convingă că-n zadar
Vreau zbuciumul să îl prefac în tihnă.

În vis mi se arată cu motiv,
Prezis fiind de clara-i viziune,
Concretizându-şi rostul instinctiv
Ţintind, fireasca-i intromisiune.
În viitor îi este totul clar
Şi-n viitor, nepăsător m-aruncă,
Făcându-mă să cred că în zadar
Cu mine am, acum, prea mult, de muncă.

Acolo nu mai caut, dar găsesc,
Răspuns la o continuă-ntrebare
Ce, repetând-o încă, obosesc,
Din labirintul ei nu am scăpare.
Şi, de altfel, e singurul răspuns,
Mai multe n-au nici un motiv să fie,
E concludent, e chiar îndeajuns,
Şi mult mai vechi decât o veşnicie.

Chiar pe muchii de cuţit,

Din trecutu-mi risipit,

Se aprind şi ard în foc,

Întrebări ce nu au loc,

Cu, sau fără de motiv,

Prin concretul instinctiv,

Mi te am, mi te găsesc,

Mi-eşti mereu motiv firesc...

Cuvânt de rodnicie

Mă simt îngreunat, pe zi ce trece,
De tot ce se-nţelege prin cuvânt,
Când pare-a fi un viscol crud şi rece
Sau adierea unui palid vânt.

Eu îl rostesc dar nu ştiu ce pot face
Să se arate, mai mereu, simplist,
Uitând să fie aprig şi tenace,
Uitând că plânsul rar nu este trist.

Pasul mi-e mic oricât mă vreau, cu grabă,
Să merg pe drumul care-mi e al meu,
Îmi tot găsesc alt rost, de altă treabă,
Şi alt motiv spre fugă de rateu.

Din două vorbe una îmi prezice
Iar alta-mi e, spre fapte, clar îndemn,
Cea care vine încă să-mi explice
Că timpul e, în trecere, doar demn.

Mă-ntrec cu el şi-l las să mă întreacă,
Ştiind că nu am cale spre-napoi,
Dar tot încerc să scot din piatră seacă
Apă curată şi idei mai noi.

Pusul pe jar deloc nu mă încântă,
Chiar dacă n-am de ce să fug de foc,
O suferinţă este faptă sfântă
Mijlocitoare cale spre noroc.

Dar simt mereu o mare greutate,
De care nu am şanse să mai scap,
Că, fără ea, n-am nici o libertate,
Şi-ar trebui în plin deşert să sap.

Oricum eu sap, dar sap în rodnicia
Ideilor ce cresc dintr-un cuvânt
Care e greu, ca şi temeinicia
Celor ce-s vii chiar dacă-s în mormânt.

Ilicitele speranțe

Sunt optimist, îmi tot găsesc puterea
De a vorbi de țară și eroi,
De a-mi susține, cu elan părerea
Că neamul va renaște, iar, prin noi.

Aduc mereu, din zări de amintire,
Multe-ntâmplări, din vremuri de demult,
Dar îmi vorbește propria simțire,
Și n-am decât, ce-mi spune, să ascult:

Poet nebun, ce lauda deşartă,
În ţara asta toate, toate mor,
Tu vrei să reînvii speranţa moartă,
Dar am ajuns doar piese de decor!

De unde-ai vrea să vină o pornire,
De unde vrei să vină un alt gând,
Acum, când omul fuge de iubire,
Acum, când doar securi se văd căzând.

Vorbești mereu de neam, vorbești de țară,
De cei ce s-au luptat să fim uniți,
Însă dorința ta e floare rară,
Suntem acum un neam de mărginiți.

Oricât încerci, nu ai să poți convinge,
N-ai să mai poți conștiințe să trezești,
Acum, când prea puțini mai pot distinge
Între iluzii și trăiri firești.

Visezi eroi, și încă ai speranțe
Că vremea demnității n-a trecut,
Și nu accepți că-n noile uzanțe
Oricine, la orice, e priceput,

Sunt toți cuprinși de marea disperare
A lipsei de speranțe și motiv,
Și doar plecarea-i singura scăpare,
Pusă, deja, sub semn imperativ.

Plătim mereu nemotivate taxe,
Dar și pe viață, acceptăm tacit,
În forma unui cumul de sintaxe,
Impozit cu accent de ilicit.

Poet nebun, cât poți să crezi în vise,
În oamenii ce nu mai au cuvânt,
Cât clar îți e că jocul din culise,
Dă, celor fameni, imoral avânt?

Autograful, eu...

De câte ori am scris, ştiam că scriu
Nicicum pentru-nţelegerea uşoară,
Fiindu-mi clar că orice gând, când zboară,
În matca lui revine prea târziu.

Puţin, câte puţin, am ocolit,
Ideea că îmi spun povestea mea,
Ca să-nţeleagă, cine va putea,
Că timpul n-are drumu-mpotmolit.

Prin unele idei, în fel şi chip,
Am spus că fi-vor multe în schimbare,
Și vom numi firească înălţare
Pariul pe castele de nisip.

Ca semn de adevăr, n-am pregetat,
Să ştiu ce-a fost, ştiind ce va urma,
Şi cum altceva n-aveam ce lăsa,
Autograf pe mine m-am lăsat.

Nume le-am dat, la toate, în alt fel,
Gravându-le a timpului pecete,
Ca, de vor vrea, cândva, să se repete,
Să ştie c-au avut trecut rebel.

N-am peticit un sac ce n-avea fund,
Nici n-am tăiat copaci să văd pădurea,
Oricât ştiam să folosesc securea
Când cercetam cotloanele ce-ascund.

În clar consens cu vremurile noi,
Atât cât dat mi-a fost a le pricepe,
Am arătat că viaţa reîncepe
Întotdeauna cu un pas în doi.

Mi-a fost uşor, iar uneori mai greu,
Dar nu am pus stindardele în bernă,
Şi-n ton să fiu cu epoca modernă
Autograf, fireşte, am fost eu.

Măsuri de vieți

Se numără mult,
rar e ştiut la cât s-a ajuns cu numărătoarea.

Mulţi sunt cei care numără,
Puţini mai au ţinut în minte unde au ajuns,
Câţiva doar mai ţin la rânduire,
Nimeni, cred, nu înţelege
ce rost îşi are
o numărătoare fără rezultat.

Se moare mult,
se trăieşte tot mai puţin,
puţini mai vor să înceapă viaţa.
Cei care nu o vor începută,
sunt,
poate,
cei care înţeleg mai mult.
Înţelegând,
nu vor să se înhame,
nu vor jugul nemotivării.

Paradoxal,
mult doritorii de numărători,
tot desenează caledare.
Desenând,
se uită la ele ca la o poartă nouă,
neştiind încotro să meargă.
Se miră că poarta e mereu închisă,
n-au prin gând nici o trecere prin ea,
pe sub ea,
peste ea,
sau prin deschizătura ei.
Ei aşteaptă o altă reformare de calendare,
sperând că vor ajunge pomeniţi,
ca mucenici
ai aşteptării în zadar.

Cei fără de somn numără stelele ce cad,
alţii,
cei ce-şi dorm nopţile,
numără firele de praf gonite de vânt,
ori boabele de rouă.
Cei ce-şi dorm zilele,
pe seară,
pe unde apucă,
numără frunzele ce le vor tăiate.
Cei ce muncesc
numără orele drumurilor.

Ne numărăm zilele...
Ca să nu ne dăm de gol
că n-am ţinut numărătoarea,
îi dăm calendarului dreptul
de a vorbi despre noi,
ne ascundem într-o măsură anonimă,
n-avem încredere în noi, în propria măsură.

Doar viaţa mai ţine cont de ea,
iar semnele numărării,
se văd, se simt, se lasă ştiute.
După calendar
oamenii trăiesc
mai mult,
mai puţin.
Adevărul e însă că,
după propria măsură,
toţi trăiesc exact,
acelaşi număr de măsuri.

De s-ar auzi toate ceasuri,
când bat,
ar surzi chiar şi cei ce niciodată nu aud,
chiar şi mult căutatul infinit...

Nebunul bun

Un biet bolnav ce zace prin spitale,
Fără de boli de trup, ci doar de gând,
Bătându-şi drumul dinspre deal spre vale,
Râde amar, vorbeşte rar, plângând.

Şi uneori se-aşează lângă mine,
În scurtu-i timp ce-l scoate din coşmar,
Şi-mi zice că nici mie nu mi-e bine,
Că zbaterea-mi e multă şi-n zadar.

Nebunul, care şade-n fața mea,

Şi-mi dă parcă-ntrebărilor răspuns,

Mă-ntreb cum poate, întru tot, vedea

Ce eu nu las vederii-ndeajuns...

Mă tot îndeamnă să nu iau în seamă,
Cuvintele ce vor să aibă preţ,
Al celor ce, pe faţă mă aclamă,
Dar mă privesc, prin spate, cu dispreţ.

Să-i las să spună ce-or voi să spună,
Ca să rămân macar cel ce am fost,
Să-i las să-mi pună, de vor vrea, cunună,
Mascându-mă ca iepurele prost.

Firesc e-acum să mă comport așa,

Să se-nţeleagă totul în alt fel,

Podiumul lumii e de mucava,

De n-ai modele nu poţi fi model...

Să fiu atent, cu maximă prudenţă,
Să-mi retuşez pornirea cu elan,
Că-s acuzat, oricum, de indecenţă
Neacceptând un rol de curtezan.

Uitând de sensuri, să numesc reformă
Absurdul pus în rang necuvenit,
Oricâte-aş şti, să tac, măcar de formă,
Ca să arăt că sunt, cum vrea, smerit.

Gându-l îndeamnă iarăşi a pleca,

Pe drumul dinspre vale înspre deal,

Nu-mi lasă timp, măcar a-l întreba,

Ceva, orice, banal sau nebanal.

Dar vorbele îi sunt întru dreptate,
Că azi trăim normat prin nişte legi
În care lanţul e o libertate
Pe care, om fiind, nu poţi s-o negi.

Din gura lui cinstită vorbă cade...
Cum să mai zic acum "bietul de el"?
Că el, chiar cu gândirea-n episoade,
Nu se înşeală, însă eu mă-nşel.

Mai multă claritate de-aş avea,

Tot n-aş putea mai bine să numesc,

Ceea ce el, trăind în lumea sa,

Vede, real, absurdul ce-l trăiesc.

Drumuri de departe

Drumul e lung... e lung, nu mi se pare,
Mereu îl vreau mai scurt, și să ajung
Să uit că vin din timpuri de uitare,
Un gând, cu rost prea mic, să pot s-alung.

Totul e nou, puţinul de-altădată
Prin amintiri e sigur rătăcit,
Puţine gânduri vechi mi se arată,
Că nici nu ştiu de când n-am revenit.

Mereu mă simt venind din altă lume,
O lume-n care timpul nu-i reper,
Iar omu-i obligat să îşi asume
Vinovăţii când visele îi pier.

Caut mereu să văd în zări, departe,
De unde vin şi unde mă tot duc,
Dacă ideea încă ne desparte,
Sau temerea-mi e doar un gând caduc.

Vin de departe, zic, şi merg aproape,
Nu-mi este clar, la-ntors ce-am să găsesc,
Dar parcă vreau detalii să îmi scape,
Şi-acolo unde merg să mă opresc.

Aş vrea acum, mai mult ca altădată,
Să uit de drum de vale, ori de deal,
Găsind a lumii faţă luminată
În orice gând al traiului real.

Atât de lung e drumul... Greu îmi pare,
Mă rătăcesc, simţind c-am obosit,
Şi tot venind din marea-mi depărtare,
Afla-voi cândva că voi fi murit.

Divina datorie

În numele a ce? Cu ce putere?
Cum oare-n lumea-aceasta s-a ajuns,
Să fim catalogaţi de o părere
A celor ce ies noaptea, pe ascuns,
Din mult prea neştiutele unghere?

Vor frica să ne-o bage până-n oase,
Aşa cum ei îşi bagă mintea-n spirt,
Însă li-i frică-n pace să ne lase,
Că pentru ei teroarea e un flirt,
Văzând pe toţi făcuţi din terciuri joase.

Priviţi-l dar, arată omeneşte
Cu fălcile ce sprijină un blid,
Analfabetul care dăscăleşte,
Şi sâsâie ca şarpele, perfid,
Când mâna pe orice-i se face cleşte?

Aşa-s neterminaţii ce termină
Acest popor de care n-au habar,
Dispreţuind a cărţilor lumină,
Cu sticle-n ochi şi arme-n buzunar,
Şi geanta de dosare pururi plină.

Ei nu-nţeleg nici râsul şi nici plânsul,
În întrebări sunt de un crunt absurd,
Că nici un geniu n-ar găsi răspunsul,
Cum să vorbească mutul celui surd
De orbul ce scrutează necuprinsul.

Greu nenoroc ni i-a adus în cale
Ca să ne ia, ori să ne strice tot,
Coroborând motive sociale
Cu crezul lor că neamu-i idiot
Când nu-s văzuţi modele ideale.

Cu scop precis, linguşitor, imită,
Pe cei ce-i cred că-s, din principiu, sus,
Că tocmai acel sus le e ispită
Şi-l au motiv de a râvni, în plus,
La viaţa, de se poate, infinită.

Unii ne-au spus să stăm în frig, în casă,
Alții ne-au pus lozinci să învăţăm,
Iar când ne-au luat şi pâinea de pe masă
Ne buchiseau din cărţi că progresăm
Şi bunăstarea e la ea acasă.

În numele a ce? Şi pentru cine,
Suntem etichetaţi ca buni ori răi?
De ce scânteia arderii divine
Adună turme de turbaţi dulăi
Ce spun că e a lor, că le-aparţine?

Nu li-i ruşine, nici o remuşcare
Că mintea-şi au în colţ de cap rotund,
Că văd ciolanul singura mâncare,
Şi pentru ea încep să dea din fund,
Şi pentru ea oricât pot să omoare.

Credinţă n-au, au idol secărica,
Sunt, între ei, la un pahar amici,
Schimbând opinii cum să crească frica
Şi noi să credem că suntem prea mici,
Asemenea cu viermii sau furnica.

Chiar şi privirii noastre stau de pază
Muşcând-o veninos din când în când,
Iar ochii de durere lăcrimează,
Şi mintea slab vederi nesuportând,
De forfotă, ajunge de cedează.

Duşman de moarte văd a fi cultura,
Iar cel ce scrie-i mare criminal
Ce merită, fără-ndurare, ura,
Printr-un program măreţ, naţional,
Ca să le-nchidă, pe vecie, gura.

Însă datori suntem, de-i rău sau bine,
Cât dat ne este viaţa s-o avem,
Să ştim că integral ne aparţine,
Că nu-i robită cruntului blestem
De-a accepta o ţară în ruine.

Încă avem, aşa cum e, o ţară
Şi chiar în contra lor o vom avea,
Că Dumnezeu n-o va lăsa să moară
Dacă de proşti voi-vom a scăpa,
Şi de acei ce, suflet au, de fiară.

Avem, uniţi puterea cea mai mare
De-a ocroti o floare de-a-nflorit,
Chiar dacă toată lumea e-n schimbare
Să nu dormim când nu e de dormit,
Suntem datori, noi toţi, şi fiecare.

N-avem motiv să lăudam minciuna
Să ne ieşim, pe placul ei, din minţi,
Că datoria noastră-i numai una,
La fii să dăm, ce-am luat de la părinţi,
O ţară, de români, pe totdeauna.

În numele a ce? Şi pentru cine?
Şi pentru care nelumeşti puteri,
Să acceptăm o ţară de ruine,
O viaţă-n neputinţe şi dureri,
Şi stingerea scânteilor divine?

Tipare și contur

Lilianei,

întru amintirea vremurilor...

Eu nu-s poet, sunt omul care scrie,
Şi potrivesc cuvinte în contur,
Pun lacrima-n tipar de poezie
Mereu exonerând-o de sperjur.

Nu m-am momit la marea-ncununare
Cu titluri puse, date, distinctiv,
Că nu-s altfel decât un orişicare,
Doar că văd viaţa ca având motiv.

Mizez, firesc, pe simpla conjunctură,
Pe pasul ce urmează altui pas,
Când chiar îl şi prevăd de anvergură,
Văzând ce-şi are-n urma lui rămas.

Privesc în juru-mi... zbatere cumplită,
Şi învrăjbiri, şi muchii de cuţit,
Fuga nebună de a şti ispită
Traiu-n desfrâu şi banul nemuncit.

Nu regizez un rol de preamărire,
Scriu doar atunci când dat îmi e să scriu,
Şi nici nu ştiu de ce, despre iubire,
Vorbesc mereu şi nu cred că-i târziu.

Ştiu însă, clar, şi strig în gura mare
Că drumul ţării nu-i deloc un drum,
Ochii de hoţi ţintiţi sunt pe hotare,
Iar vântul, înspre noi, miroase-a fum.

Mă ştiu român, şi-n limba-aceasta veche,
În româneşte, scriu şi mă exprim,
Cuvântu-n ea-i minune nepereche,
E dureros că nu o preţuim.

Din toate-acestea, poate chiar mai multe,
Apare gândul ce se face vers,
Prin el vorbesc celor ce vor-asculte,
Ce-ascult şi eu din micu-mi Univers.

Poet pot fi prin ceea ce râmâne,
Prin ce va fi să merite păstrat
În gândul celor ce păstra-vor să îngâne
Măcar un vers din ceea ce-am lăsat.