Falsa caducitate

Puţină e lumina...

Şi plouă în neştire

Şi ploaia-i tot mai tristă

şi tristă-i viaţa noastră,

E cert că lumea-i altfel,

lipsită de iubire,

Nici Dunărea din cântec,

nu-i, cum s-a spus, albastră...

Tot mai săracă-i ţara

şi traiul tot mai greu

Şi chipul ei de-o vreme

în tot mai rău se schimbă,

Vândută-i şi-mpărţită,

mereu şi tot mereu,

Că mă şi mir că încă

vorbim aceeaşi limbă.

În satele câmpiei

nu prea mai sunt ţărani

Şi mulţi îşi vând pământul

striviţi de sărăcie

Prea prinşi de febra lumii,

ce-n goana după bani,

A cam uitat că munca

aduce bogăţie.

S-au pustiit cam toate,

şi toate s-au vândut,

Mormane de gunoaie

sunt marile uzine,

Speranţa de mai bine

e gândul absolut

Ce în trăirea vieţii

pe cei mai mulţi îi ţine.

Falsificând firescul,

normalu-i anormal

Cozi de topor bat toaca

ce cheamă la-nchinare,

Şi cei dintâi aleargă,

în mod paradoxal,

Bogaţii, cu dorinţa

renumelui mai mare.

Dezordinea e cruntă,

credinţa gând mărunt,

Cei tineri n-au repere

ci doar un gând de ducă,

Nici nu mai ştim strămoşii

ce-au fost, pe unde sunt,

Istoria-i uitată

şi, decretat, caducă.