Irelevanţe temporale

De-o bună bucată de vreme,
de-o vreme încoace
s-ar putea spune,
timpul a devenit,
şi mai ales, lui însuşi, şi-a devenit,
o problemă.

E buimac.
Nu mai ştie în ce,
şi nici cu ce, se măsoară:
în secunde,
în paşi,
în număr de rotaţii.

Secunda l-a dezamăgit,
nu are consecvenţă,
acum o vede plină de spasme,
contractată.

Paşilor,
i-ar veni să le dea crezare,
dacă nu i-ar şti,
când grăbiţi,
când şovăitori,
când bătuţi pe loc,
iar uneori,
sau de multe ori,
dând înapoi.

Cu roţile,
căci ele sunt cele ce se rotesc,
mai tot timpul,
nu se are mai deloc bine.
Au de prea multe ori,
de extrem de multe ori,
tendinţa de a se împotmoli,
ori de a aluneca,
de a da în gropi,
de a încerca să fie privitoare spre cer,
uitând de unde au plecat.
Şi, neavând reperul normei,
luându-se după ele,
ar uita să ştie unde ajunge.

Dar, marea lui dilemă,
ţine de ceea ce l-ar putea măsura.

Oamenii i-au găsit un fel de corset,
şi l-au mai şi pus să se dea de gol,
când ei cred că el este exact.
Dar tot pe el îl fac mincinos,
pentru greşeala lor
de a se mândri cu perfectul
făcut, niciodată dovedit.

Nici cu stelele,
nici cu soarele
n-a căzut la pace...
S-au apropiat,
s-au depărtat,
s-au găsit să se aprindă,
privind prea atrăgătorul întuneric,
s-au înfurtunat,
s-au înfierbântat,
s-au răcit,
s-au şi înroşit, din motive de ele ştiute,
s-au lăsat să cadă...

E buimac, e nehotărât,
şi-a pierdut eleganţa,
nu mai ştie cui îi mai e reper.

Nici măcar ce-l defineşte, nici ceea ce el defineşte, nu mai ştie.
Relativul îi dă târcoale conştiinţei.
Totul e imprecis, neclar, indecis, neoportun.
A ajuns el însuşi să-şi adune întrebări,
să-şi caute răspunsuri, relative şi ele,
despre minima condiţie
a certitudinii.

Şi simte imponderabilitatea,
care îl împinge a face salturi,
îl face să se încreadă că-şi poate privi viitorul,
de sus.
Mai nou, îşi vrea propria relativitate,
nemaifiind stăpân pe situaţie.
Buimac,
vrea să se ştie măcar în centrul atenţie,
când discuţiile savante,
la colţ de stradă
îi reamintesc relevanţele din amintiri.

Din umbra de viață

Vă scriu din umbra unei vieţi ce tace,
Din trecerea prea multă-n inutil,
Sperând că-n voi există totuşi pace
Să depăşiţi al lumii gând umil.

De multe ori, m-adun, ca să vă spun
Prin multele-mi cuvinte potrivite,
Idei, ca voi s-aveţi un trai mai bun,
Şi să aveţi doar zile însorite.

Nu vreau să pun nicicând într-o balanţă
Ce unii spun şi alţii alta fac,
Doar vă arăt o mare discordanţă
Între motivul bolii şi-al ei leac.

Eu vă vestesc, de pot, aşa cum ştiu,
Schimbarea lumii unde poate duce,
Ca voi cumva, cât nu e prea târziu,
Să vă feriţi de-a sta într-o răscruce.

Nu am reper idei filozofale
Ci doar modelul traiului real,
Că nu-s defel venit din lumi astrale,
Sunt om şi eu, aşa ca voi, normal.

Dar tocmai din poziţia de om,
Firesc supus condiţiei umane,
Vina, vă rog, n-o daţi doar pe atom,
Când voi vă puneţi visului capcane.

Visez şi eu nenumărate vise,
Unele tac iar altele vorbesc,
Am mărturie multe vorbe scrise,
Şi multe încă am să povestesc.

Dar viaţa-mi tace, sunt şi eu tăcut,
Vorbesc doar prin cuvinte potrivite,
Sunt doar o umbră-a celui din trecut,
Drept privitor al noilor ispite.

De multe ori...

De multe ori mi-am zis, dar n-am putut,
Să-mi uit pornirea ce mă tot îndeamnă,
Să caut a-nţelege ce înseamnă
În viitor o faptă din trecut.

Dintr-un motiv, cam greu de explicat,
Am vrut a fi o clară abdicare,
Ieşire din prea multa-mi implicare,
Fugind cumva într-un anonimat.

Am încercat mereu să nu-mi doresc
A-mi depăşi condiţia condiția umană
Şi-a accepta că rana-i doar o rană,
Ca pe un simplu accident lumesc.

De multe ori mi-am vrut ieşi din drum,
Simţind că vântul suflă să mă-ngheţe,
Şi să aprind, gândind la bătrâneţe,
Foc, într-o vatră, în mai vechiu-i scrum.

Ca să o fac, puteam să fiu altfel,
Să-mi las speranţa-n simplă adormire,
Dând falsităţii nume de iubire
Şi rău simţirii rost de portdrapel.

N-am reuşit, chiar dacă m-am aprins,
Punându-mă ca jar sub ramuri crude,
Încă mai cred că Cerul mă aude,
Cât încă văd că-naltu-i necuprins.

De multe ori m-am obligat să tac,
Să las prostia într-a ei mândrie,
Sperând că se va şti, cumva, prostie
Şi singură îşi va găsi un leac.

Gândul să-l duc oriunde, în pustiu,
Acolo unde nimeni nu vorbeşte,
Şi numai vântul, când se înteţeşte,
Cum se trăieşte-n lume să mai ştiu.

Tăcerii însă n-am găsit temei,
Şi nici reale forme deductive,
Oricât mă risipeam în tentative,
Oricât aveam şi-mi căutam idei.

De multe ori mi-am zis să nu mai scriu,
Să-mi las cuvântul gândurilor multe,
Şi, dacă vor, doar ele să-l asculte,
Sau, dacă nu, să-l pună-ntr-un sicriu.

I-aş fi croit, tăcut, un ultim drum,
Ducându-l, la vedere, spre-ngropare,
Spre a-l lăsa, de-a pururi în uitare
Într-un tărâm ce l-ar preface-n scrum.

Şi să mă-ntorc, voind să fiu tăcut,
Visând că totul este nou sub soare,
Că doar cei vinovaţi sunt la-nchisoare
Chiar cearta-i amintire din trecut.

De multe ori, am vrut sau mi-am impus,
Mi-am tot cerut să uit, să uit de mine,
Dar n-am putut... Şi poate-a fost mai bine,
N-aş mai putea fi eu, aşa transpus.

Nud și crud

Între vorbe şi proverbe,
Ca-ntre faptă şi cuvânt
Stau, ascunse, nişte verbe
Care dau sau iau avânt.

Când se-aude nu se vede,
Când se văd nu se aud,
Numai cel ce vrea le crede,
Că nu-i fad orice e crud.

Mutul totdeauna tace,
Ochii, vrem, ori nu, vorbesc,
Focul fum prea mult nu face,
Nici când lemnele troznesc.

Orbul nu îşi pune mască,
Şi îşi merge drumul drept,
Nu-i ca orice gură-cască,
Diplomat şi înţelept.

Surdu-i clar că se pricepe,
Neştiind câte păreri,
Spun că ele pot concepe
Adunarea prin scăderi.

Vorba-i totdeauna bună,
Când spune ce-are de spus,
De nu-i cumva o minciună
Cu motiv deja impus.

Ce se-aude şi se vede,
Cei ce văd şi cei ce-aud
Au motivul de a crede
Că nu-i crud oricare nud.

Pași pe peron pustiu

Paşii m-au dus pe un peron pustiu,
Ai unei gări deja, de mult, pustie,
Ce a uitat de trenuri şi nu ştie
De numele-i să îl citesc mai ştiu.

Un felinar căzut m-a-mpiedicat,
Făcându-mă să văd că-s toate sparte,
Că cineva le-a îndemnat spre moarte,
De când pe nimeni n-au mai luminat.

Paşii m-au dus cu umbra în amurg,
Dar ochii-mi pironiţi spre vechea gară
Tot căutau o umbră să apară,
Să uit cumva de clipele ce curg.

Dor îmi era, simţeam că îi sunt rob,
Cu mult prea mult durea absenţa ta,
Tăcerea-mi făcea liniştea un ciob
Spre care nu aveam ce căuta.

Eram mereu cu ochii înspre ceas,
Ca-n nişte vremuri vechi, de mult uitate,
Şi, nevoindu-l, în trecut rămas,
Îl îndemnam cu versuri dezbrăcate.

Dar, gara, afundată în tăceri,
Probabil alte vremuri îşi visa,
Sau retrăia trecute primăveri,
Numai de mine timp nu îşi avea.

Prin felinare, vântul, trecător,
Mai căuta vechi urme de lumină,
Şi fluierând, a pagubă, uşor
Se arăta ca nefiind de vină.

Paşii-mi mergeau, făcând mereu opriri,
Înspre ce ochii ar fi vrut să vadă,
Peronul gării, chiar din amintiri,
Absenţei tale prea era dovadă...

Lumină de Lună albă

Vin din lumea mea, iubito,

vin din cele patru zări,

Şi-mi trăiesc în lumea-aceasta

marile-mi însingurări,

Puntea-nspre această viaţă

e-ntr-a tale frământări,

Regăsindu-mă-n speranţa

clipelor de dezmierdări.

Bucuria, în tristeţe,

numai tu mi-o mai găseşti,

Iar, când simt genunchiu-ţi umed,

cu dorinţe mă hrăneşti,

Cu idei de înserare

tu prin gânduri poposeşti,

Şi pe pleoapa-mi obosită

cu-n suspin mă defineşti.

Mă întorci la rostul vieţii,

mi-eşti cutremur şi pârjol,

Când miroşi, toată, a nufăr,

nu mai am nici control,

Orişicât ţi-ar fi dorinţa

unui început domol,

Prin adânc de veşnicie

caut, lumea s-o răscol!

Şi vom fi, ca drum prin viaţă,

chiar şi-n culmea disperării

Vis luminii Lunii albe,

şi stindard eliberării,

Cunoscând altfel iubirea,

prin condeiul explorării,

Ca miracol al trezirii

înspre drumul transformării.

Ieșire-n stradă

Eu nu mai pot... Vrea cineva să creadă
Că toate-mi sunt acum îndeajuns?
Acestei lumi eu nu-i mai am răspuns,
Mai bine ies, cu toată viaţa,-n stradă.

Sunt doar om... Nu umblu în cireadă,
Voi, privitori, vedeţi unde-am ajuns?
Eu caut şi tot caut un răspuns...
Pentru a-l găsi chiar ies, curând, în stradă.

Cine mai, vrea mai poate să şi vadă
Cuvântul, de cenzuri, e iarăşi tuns,
Ca, totuşi, să mai dea un vag răspuns,
Eu, hotărât vă spun, că ies în stradă.

Mă simt cumplit când omul cade pradă,
Celor ce cred că Dumnezeu i-a uns,
Şi pentru a le cere un răspuns
Nu mai aştept, nu tac, şi ies în stradă.

Dar singur ies... Nu vreau nici o paradă,
Dacă nu-i clar, pot protesta ascuns,
Iar de-i nevoie, pentru un răspuns
Pot să rămân o viaţă-ntreagă-n stradă.

Păzirea de nimic

O veche-nţelepciune ţărănească
Vede pe toate clare, potrivite,
Că de ai câini, să ai mai multe vite,
Altfel ei n-au pe cine să păzească.

De-i pus la orice stâlp de gard un câine,
Te poţi gândi să-i laşi să flămânzească?
Ai să ajungi nimic să-ţi prisosească,
N-ai să mai ai nici pentru tine pâine.

Şi-n curtea, cât va fi să-ţi fie, mare,
În care-ţi vei voi să ai gospodărie,
Cu mult prea multă pază, de-i pustie,
Pune-ţi gândirii semne de-ntrebare.

Cândva, bătrânul ce credea în pază
Mai mult decât în ce avea în casă,
Crezând că hoţii îi vor cade-n plasă,
S-a pus să-şi crească haita rea şi trează.

Câinii lătrau, făcându-şi datoria,
Atenţi mereu la orişice se mişcă,
Şi s-a lăsat cuprins de-a lor morişcă,
Uitând să-şi aibă-n griji gospodăria.

Nemaiavând pe cine să păzească,
Într-un târziu, de multă-nfometare,
Gardul l-au rupt, fugind în lumea mare,
Sătui de-aşa menire nefirească.

Nălucire-n consonanțe

Încă mai dorm, încă-s purtat de vise,
O viaţă-ntreagă printr-un parc cu tei,
În zori, când mă închin, în paraclise
Voind să dau speranţei clar temei.

Din asfinţituri fără paranteze
Refac motivul carelor de foc,
Uitând principiale ipoteze
În marea-mi alergare spre noroc.

Mi-e inima un zbucium, o tornadă
Zdrobind mereu al clipei cer senin,
Iar ochii-ncep în umbre să se-ncreadă
Voind să-ţi vadă trupul tău divin.

În seri pustii, când marea-i captivantă,
Înot prin vis spre mult visatul mal,
Mereu sperând că ultima turnantă
Va fi-nceputul unui timp real.

Chipul ce încă-mi pare nălucire,
Mă îndoiesc de-al crede ca răspuns,
Pare a fi crâmpei de amintire,
În viitor, deja, de mult, ajuns.

Chip plămădit din rouă şi speranţă,
De adevărul timpului trăit,
Înnobilat de-a vieţii consonanţă,
Devine, zi de zi, mai mult dorit.

Dorinţa faptei creşte, reapare,
Ca o scânteie dintr-al vieţii scrum
Fior halucinat, reîncarnare,
Motiv de căutare şi de drum.

Puținul tot

Cuvintele acestea-s doar un pas
Din lungul drum ce, larg, ni s-a deschis,
Când din tăcere gândul ţi-ai retras
Şi te-ai dorit plutind pe val de vis.

Spusul, atât de simplu, mulţumesc,
Este şi el, un prag, uşor trecut
Înspre destinul nostru omenesc,
Nedesluşit, dar veşnic absolut.

Simplul cuvânt, rostit întâmplător,
Prin formă-şi are rol de clar consemn
Că va rămâne chiar nemuritor,
Învingător ca orişice îndemn.

Nici eu, cuvinte, multe nu mai am,
Într-unul doar cuprind un univers,
Chiar dacă la mai multe mă gândeam,
Îmi este clar că s-au pierdut din mers.

Cu gândul, neştiutul îl prevăd,
Dar n-am să pun nicicând pe el accent,
Că-n viitor cu mult mai multe văd,
Prin evidenţa-i fără precedent.

Tu-mi mulţumeşti, şi-mi spui, fără să vrei,
Cum pune-vom un pas în viitor,
Cum pune-vei pe-al nopţii prag temei,
Şi ţi-l vei şti, mereu, tot mai dator.

Mă simt, pe mai târziu, îndatorat,
Cu ceea ce de-acum îmi e ştiut,
Nu-ţi spun nimic... Mi-asum acest păcat,
Ca să-ţi trăieşti ai clipei absolut.

Zvonire de primăvară

De dimineaţă ştiu că vine seara
Şi azi se trece prea degrabă-n ieri,
Se simte că revine primăvara
Ce-nchide răni şi vindecă dureri.

Greu se-nţelege ce mistere leagă
Verdele crud al prea grăbitei ierbi
De marile zăpezi ce se reneagă
Şi înmulțirea paşilor de cerbi.

Îmi amintesc şi-acum de iarnă tristă,
Ce ziua şi-o trecea umblând prin ger,
Când mă-ntrebam, retoric, de există
Alb nesfârşit ori infinit mister.

Şi port în suflet vechiul caledar,
Care păstra o rânduială
Şi nu avea nicicum, nicicând habar,
Că cineva l-ar pune la-ndoială.

Abia acum simt rănile cum dor,
Văd clar că ziua trece, vine seara,
Şi-mi creşte umbra înfiorător,
De parcă vrea s-alunge primăvara.

Dar zilele tot cresc, se tot sporesc
Îşi tot adună muguri de lumină,
Zorii de zi se văd cum se grăbesc,
Dorindu-şi ziua, cât mai mult, senină.

Doar timpul dă nuanţelor statut
Şi vremii-i pune gând de rânduială,
Lasă-n trecut tot ce-i deja trecut,
Neacceptând lumeasca tânguială.

Altceva acum

Gândindu-mă la tine iarăşi scriu,
Alambicate gânduri dau năvală,
Şi toate mă grăbesc să le transcriu,
Şi toate-mi cer, de fapte, socoteală.

Şi eu, şi ele, vrem un adăpost,
Ca să devină fapte împlinite,
Că, altfel, filozofic doar, au rost,
Dar nicidecum în forme explicite.

N-am cum să definesc acest tandem
Ce, argument fiind, delimitează,
Prezenţa ta, ca versuri de poem
Şi adevărul ce mereu primează.

Nu mi-ar ajunge, câte am de spus,
Nici nemurirea din eternitate,
Dar sunt un om şi nu-s deloc dispus
Să nu profit că tu îmi eşti de toate...

Aşa cum spun, mi te-ai ivit miracol,
Când viaţa îmi era fără motive
Şi dăruirea-ţi s-a făcut obstacol
Gândirii mele prea imperative.

Mi te-ai făcut o bornă de hotar,
Complementând o graniţă bizară,
Între prea multa-mi zbatere-n zadar
Şi risipirea-mi, fără dubii, clară.

Multe-am ştiut, acum altceva ştiu,
Mai mult decât principii şi doctrine,
Chiar am curaj, cu toţi să pun pariu.
Că-n Alfa şi Omega-s eu cu tine...

Reversul în non-sens

Te văd zâmbind, iubito, când mă-ncrunt
Şi viaţa-ncet, încet, mi-o întorci pe dos,
Nu-mi ei în calcul nici un amănunt,
Dar reproşezi că sunt cam furios.

Prea bine ştii cum este felul meu,
Gândesc în mod complex, axiomatic
Dar tot mă-ntrebi de nu îmi este greu
Să calculez extreme matematic...

Dar parte-a vieţii-mi eşti şi-ţi mulţumesc,
Şi zâmbetul ce-l ştiu un fapt mărunt
Mă face chiar mai mult să te iubesc
Destinul să-l trăiesc prin amănunt.

Am pariat de mult pe viaţa-n doi,
Şi-l tot câștig când mi te-mpotriveşti,
Cu tine-aş sta mereu şi, înapoi,
N-aş reveni din lumea de poveşti.

În lumea-aceea am intrat de mult,
De când idei de fapte ne eram
Şi izbăviţi de-al minţii greu tumult
Spre absolutul vieţii-naintam.

Cu tine primii paşi prin Cer i-am mers,
Cu mine ai trecut al nopţii prag,
Şi, motivând non-sensul de revers,
Puneai accent pe timpul cronofag.

De neodihna vieţii, vreau sau nu,
Prin neodihna nopţii mă conving,
Şi simt mereu că, dacă n-ai fi tu,
Mult prea puţine aş putea să-nving.

Dependent deopotrivă

Aştept, la telefon, să-mi dai de veste
Ceea ce crezi că-ţi sunt, ştiind ce sunt,
De-ţi sunt acelaşi tainic amănunt
Sau sunt deja o filă de poveste.

N-aş vrea să-ţi fiu o lacrimă străină,
Sau, pas pe prag lipsit de argument,
Dar nici un fel de inventat accent,
Numit, constant, motiv de mare vină.

Al lumii sunt prea simplul strop de rouă,
Un infinit enorm şi absolut,
Văzut de mulţi, mereu necunoscut,
Nemaidorit când cerurile plouă.

În mintea mea s-au cuibărit tenebre,
Urechea-mi pun pe fire şi le-ascult,
Aştept de-atâta timp, aştept de mult,
Cuprins de disperarea altor febre.

Sunt conştient, mi-e clară dependenţa,
Mi-o recunosc, îmi este vis şi chin,
Dar cum să neg, când cred, că pe deplin,
Fundamental, acut, îţi simt absenţa.

Tu dintr-odată-mi eşti, deopotrivă,
Motiv de teamă, gând înspre curaj,
Realitate crudă şi miraj,
Şi-n sânge, o prezenţă instinctivă.

La telefon aştept... Şi tot nu sună,
De insistenţa mea s-a deranjat,
N-aş vrea să cred că-ţi sună ocupat,
Ţi-ar fi o scuză, însă-i doar minciună.

Echivoc în vise

De-o vreme-ncoace am alt fel de vise,
Trăind le ştiu acum că-mi sunt răspuns
La întrebări cu drumuri clar închise
Şi judecăţi ce-au fost îndeajuns.

Cândva voiam să ştiu de toate... cât mai multe
Să nu mă las de gânduri înşelat,
Voiam să ştiu motivele oculte
Ce-l scot, pe om, prin spate, la mezat.

Însă ştiind, nu le mai vreau ştiute,
Mă vreau, cumva, un simplu trăitor,
Şi personaj în fapte absolute,
Ducându-mi simplul trai de muritor.

În scris am spus, de-atât de multă vreme,
Şi-am spus şi-n vorbe, cu motiv absent,
Că nu mai am de ce a mă mai teme,
Trăind acest acum deja prezent.

N-am regretat, dar nu mi-a fost nici bine
Când n-am mai fost de mai nimic surprins,
Nici de-ar fi fost să las şi de la mine,
N-am mai putut să sting un foc aprins.

Şi-aşa am vrut să uit orice putere
De-a şti ceva din câte vor veni,
Să-mi ştiu trăită viaţa în tăcere,
Oricum ar fi, oricât îmi va mai fi.

Şi-a fost aşa în gând, dar multe vise,
M-au prins, fără să vreau, într-al lor joc,
Tot arătându-mi porţi întredeschise,
Prin care văd realul echivoc.

Nu e schimbat nimic, e altă formă
Din care pot, sau nu, să înţeleg
Că viaţa nu-i o simplă uniformă
Pe care pot s-o schimb ori s-o aleg.

Încet, încet, misterul se dezleagă,
La început incert, prinde contur,
Ceea ce pare o idee vagă
Şi mult prea vinovată de sperjur.

Dar visul nu-i incert, doar se supune
Dorinţei vechi, dorinţei de a şti,
Lăsându-mi mie dreptul de a spune
Ceea ce clar, şi cert, aşa va fi.

De departe, spre alt timp

Nu-mi spun minciuni...

Eu ştiu că eşti departe

Şi ştiu că nu te-ntorci într-un curând,
Dar chiar şi-aşa, te fac un semn de carte
Ca să-mi păstrez o lacrimă de gând.

Nu-mi motivez, prin vorbe, aşteptarea,
Nici n-aş avea, prin vorbe, cum să spun,
Că dată azi ne este depărtarea
Ca să avem şi ceva în comun.

Şi-atunci va fi să ai a înţelege
De ce, şi cum, şi cât ai rătăcit,
Ce-n gând ţi-a fost necunoscută lege
În care-ai stat şi timp ai irosit.

Va fi atunci grăbirea-ţi tot mai mare,
Şi ne vom fi, grăbindu-ne, trăiri,
Tu coborând din nori de depărtare,
Eu depănând noian de amintiri.

Vei da alt sens nevoii de aproape,
Când nu vor sta nici vorbele-ntre noi,
Dorindu-ţi viaţa-n pat să ne îngroape
Pentru a fi de-a pururi amândoi.

Uita-vei să-ţi mai pui pe tine haine,
Ca timpul să nu-ţi fie mult pierdut,
Împovărând degeaba sfinte taine
Ce le credeai pierdute prin trecut.

Nu-mi spun minciuni...

Chiar dacă eşti departe,

Un gând ce-l am îmi spune ce va fi,
Că îţi voi fi şi eu un semn de carte
Şi-n ea, peste un timp, mă vei găsi.

Rar, vorbe...

Din când în când vorbim, nu ne-am uitat,
Chiar dacă uneori cu iz de ceartă,
Înfricoşaţi că-n urmă am lăsat
Un timp al şansei ce, cam greu, ne iartă.

Eu am acelaşi ton, convingător,
Ce nuanţează pasul spre-nainte,
Avându-şi rolul lui de prim actor,
Punându-mă să-ţi spun ce-mi vine-n minte.

Nici de-aş mai vrea, altfel, nu-i dat să pot,
Să îţi vorbesc de ceea ce urmează,
Şi din cuvântul meu să ştii chiar tot,
Ca să-nţelegi că sufletul contează.

Tu încă joci, în mod ciudat, un rol
Punând negarea pe o-naltă treaptă,
Crezând că ţi-este, veşnic, sub control,
Că drumul vieţii altfel nu se-ndreaptă.

Nu vrei să poţi altfel să înţelegi
Cuvântul ce prin faptă se-ntregeşte,
Că tot admonestându-l îţi renegi
Fapte prin care viaţa se trăieşte.

Aşa îţi trece vremea, pas cu pas,
Şi trecerea i-o simţi ca-mbătrânire,
Temându-te că nu ţi-a mai rămas
Clipe de vis şi fapte-ntru menire.

Nici eu, nici tu, astfel nu prea trăim,
Că totu-i o iluzie deşartă,
Ne auzim, din când în când... Vorbim,
Găsindu-ne, mereu, motiv de ceartă.

Continuu, datoare...

Cu multe de gânduri mi-ai rămas datoare,
Chiar de la primul vis împerecheat,
Deja mi-e firea mult nerăbdătoare
Deja mă simt mergând înspre păcat.

Aştept să văd cum îţi plăteşti creanţa
Şi cât te simţi datoare-n mod real,
Şi cum, apoi, vei înclina balanţa,
Dorindu-ne egal de la egal.

Dobândă am să-ţi iau... e chiar firească,
Altfel dorinţa greu îmi e de-nfrânt,
Şi-o poţi plăti prin faptă omenească,
Justificând al vieţii legământ.

Ţi-ar fi irelevantă-mpotrivirea,
Ai face-o doar ca să îmi dai motiv,
Să-mi vezi din nou, aşa cum ştii, trăirea
Când ţie mă predau, definitiv.

Poate mă-nşel, dar te vei vrea datoare,
Chiar şi ştiind că totul mi-ai plătit,
Dorindu-ţi iar, ca şi continuare,
Pasul pe prag grăbit, tot mai grăbit.

Şi, rătăcindu-ţi drumul către casă,
Vei fi dispusă iarăşi să plăteşti,
Ca să-mi arăţi că eşti laborioasă,
Şi nicidecum cât de frumoasă eşti.

De-ţi vei fi gând sfidat de fantezie,
Pe ce-ți voi da, vei pune mare preţ,
Vei spune că ţi-am dat pe datorie,
Că iar te-am prins, printr-un motiv isteţ.

Şi-ţi fi-va, iar, în plată datoria,
Şi vei voi continuu s-o plăteşti,
Găsindu-ţi, tot continuu, bucuria
De-a şti că dar divin, din Cer, îmi eşti.

Erezie pentru viață

De ce-aş broda pe vise monograme,
Spunând că gust din fructul raţiunii,
Când dau, motive mari, perversiunii
Firescu-mi rost, prin mine, să destrame?

Ne închinăm, de multe ori, spre stele,
Păgânizând al vieţii jurământ,
Convinşi că ştim ceea ce este sfânt,
Chiar şi idei ce pot uşor să-nșele.

Sunt visător... ţi-s visele ştiute,
În vise, mic se face universul,
Şi mi se-arată toate cunoscute,
Dându-mi să ştiu pe unde-mi merge mersul.

Din gust te ştiu esenţa fanteziei,
Ce dă-nţelesuri timpului pierdut,
Fiindu-ţi dar, stindard al ereziei,
Şi-al veşniciei tale, scurt minut.

Că te cunosc, stau mărturie fapte
Şi curcubeul punţii ce, spre cer,
A dat lumină miezului de noapte
Prin marea-ţi dezvelire de mister.

Şi s-au lăsat, uitate în culise,
Tristeţi trăind de mult în amintiri,
Când mi te-ai dat, precum ştiam din vise,
Dându-mi, spre vrere, timp de noi simţiri.

Suntem acum cu noaptea-n armonie,
De multe ori uitând să mai dormim,
Te vrei trăind cu mine-n erezie,
Ca, neputinţei, veşnic să murim.

Emblemă de viață

Cu viaţa mea nu ştiu ce va mai fi,
Mereu se duce-n câte o extremă,
Eu însumi mi-am ajuns a fi problemă
Nemaiştiind de pot a mă struni.

Să mă abţin, prin voia minţii, pot
Şi uneori chiar simt că îmi e bine,
Având motiv un gând trimis la tine
Ce-l ştiu mereu, tristeţii, antidot.

Prin voia minţii pot să spun: nu ştiu,
Să mă opun trăirilor depline,
Şi să-mi păstrez şi gândul pentru mine,
Ca podium, trambulină sau sicriu.

Dar tot prin voia minţii pot să-mi cer
Să nu pun preţ pe roiul de-amănunte
Care îmi dă mereu dovezi mărunte
Spre risipire-n traiul efemer.

Şi tot prin ea, prin voia bietei minţi,
Lăsându-mă de tot ce-mi e credinţă
Pot căuta degraba biruinţă,
Vânzându-mă pe punga de arginţi.

Să-mi iau avânt, prin voia minţii pot,
Un drum să-mi fac pe calea ce-mi convine,
Dar vreau, ori nu, ajung mereu la tine,
Prin simţământul lui de-a fi un tot.

Cu viaţa mea nu ştiu ce va mai fi,
O iau aşa cum e, chiar ca dilemă,
Ştiu însă că deja îi eşti emblemă,
Şi doar pe tine te mai pot iubi.