Pun întrebări mereu... Nu pot să tac...
Dar mult prea mult mă zbat cu o-ntrebare,
Şi cum mai mult, doar eu, nu pot să fac,
Gândul mi-l pun la mare încercare.
Atât de mulţi, din ţară, au plecat,
Puţini se mai gândesc să se întoarcă...
Oare cu toţi de ţară au uitat,
Sau doar dezamăgirea îi încearcă?
La mulţi le mor părinţii prea bătrâni,
Tot aşteptând venirea lor, la poartă,
Îngrijoraţi, ştiind că mulţi români
Sunt aruncaţi la margine de soartă.
Prin lume îşi duc viaţa, gârboviţi,
Muncind ce mulți nu vor să mai muncească
Cei ce-au plecat de-acasă sărăciţi,
Dorindu-şi viaţa cât mai omenească.
Pe-aici mai sunt puţini care-au rămas,
Încredinţaţi că ţara va renaşte,
Că nu-i destul un simplu parastas
Ca să putem trecutul recunoaşte.
N-a mai rămas nimic din tot ce-a fost,
Din ce în ce, mai greu ne este parcă,
Pe zi ce trece creşte-al vieţii cost
Şi ura, tot mai mult, ne este marcă.
Trăim un fel de vremuri de război,
Înfricoşaţi de ziua care-ncepe,
Şi ne trădăm pe noi, uitând de noi,
Alt adevăr nemaiputând percepe.
Mi-e tot mai greu să fiu indiferent,
Când vremea e atât de distonantă
Şi un absurd cu totul indecent
Se vrea a fi idee dominantă.
Pun întrebări mereu... Şi le tot pun,
Aştept, oricine vrea, să îmi răspundă,
Altfel, răspunsul, doar îl presupun,
Dar fără de cuprindere profundă.
marți, 31 ianuarie 2017
luni, 30 ianuarie 2017
Atlantida ca soluție
M-am săturat de toate,
Nu-mi mai reneg dorinţa
M-am săturat de sfatul
Luăm cu noi trecutul,
M-am săturat de falsul
Eu am să-ţi fiu şi rege,
M-am săturat de vorbe
Acum, printre ispite,
m-am săturat de tot,
De viaţa ce obligăsă-mi tot asum o vină,
Să văd cum lumea vedeun alt şi-un alt complot,
Şi nicidecum dorinţade limpede lumină.
Nu-mi mai reneg dorinţa
de-a şti cum e în Cer,
Că pe Pământ tot moareîn fluturi crisalida,
Dar până să se-ntâmpleal tainei vechi mister,
M-am hotărât, iubito,plecăm în Atlantida.
M-am săturat de sfatul
celor ce nu ne ştiu,
Presimt că este vremeasă fii şi tu regină,
Vreau să trăieşti firesculcât nu e prea târziu,
Să-ţi regăseşti credinţăcă, totuși, eşti divină.
Luăm cu noi trecutul,
uitând de-acest prezent,
În care nu mai poatedeloc trăi omida,
Mi-asum să-mi spună viaţacă-i sunt un repetent,
Dar nu-mi schimb hotărârea,plecăm în Atlantida.
M-am săturat de falsul
atâtor dinastii
Extenuaţi ajuns-amde promiscuitate,
Trăiesc în dor de lumeace-o pun în poezii
Dar ea nicicum nu-mi estenici casă, nici cetate.
Eu am să-ţi fiu şi rege,
şi confident şi sfetnic,
Iubirea ta ne fi-vade-a pururea merida,
Uitând de prea grăbitacădere în vremelnic,
Trăi-vom mult şi bine,acolo-n Atlantida.
M-am săturat de vorbe
şi de abrevieri,
De tot ce se promite,lipsit de relevanţă,
De marea-naintaremereu spre nicăieri
Şi pierderea speranţeiprin marea ignoranţă.
Acum, printre ispite,
o ducem tot mai greu,
Îşi schimbă forma crucea,dispare şi absida,
Cât mai avem principiişi banul nu ni-i zeu,
Aici nu ne e locul,ci doar în Atlantida.
duminică, 29 ianuarie 2017
Abandon de dependență
Iar m-am plimbat prin visele pierdute
Cu paşi mărunţi, dar, totuşi, îndrăzneţi,
Şi-am regăsit cărări destul bătute
Ce se-ntâlneau pe prag de dimineţi.
Am căutat să văd ce mă opreşte
Din hotărârea mea de-a nu fi drastic,
Şi-am înţeles că tot mă defineşte
Acelaşi sentiment nebun, fantastic.
Şi tot găsesc acea echivalenţă
Ce-mi dă motive să te port în vis,
Un fel de absolută imprudenţă,
Fără legalul lumilor permis.
Gustând licoarea buzelor încinse
M-am curăţat de-al falsului noroi,
Şi mi-am simţit dorinţele aprinse,
Sperând că timpul curge înapoi.
Am tot văzut că luna se coboară
Privindu-ne, când mersul ni-i la pas,
Şi tot arată că nicicum uşoară
Ne fi-va viaţa care ne-a rămas.
De multe ori abandonez prudenţa,
Şi mai alerg pe sensul interzis,
Tot încercând să-mi vindec dependenţa
De nopţile cu iz de Paradis.
Nu prea mai ştiu ce mi se potriveşte,
Doar drumul ştiu să-l tot bătătoresc,
Absența ta în ochi mi se citeşte,
Şi n-am de gând nimic să tăinuiesc.
Cu paşi mărunţi, dar, totuşi, îndrăzneţi,
Şi-am regăsit cărări destul bătute
Ce se-ntâlneau pe prag de dimineţi.
Am căutat să văd ce mă opreşte
Din hotărârea mea de-a nu fi drastic,
Şi-am înţeles că tot mă defineşte
Acelaşi sentiment nebun, fantastic.
Şi tot găsesc acea echivalenţă
Ce-mi dă motive să te port în vis,
Un fel de absolută imprudenţă,
Fără legalul lumilor permis.
Gustând licoarea buzelor încinse
M-am curăţat de-al falsului noroi,
Şi mi-am simţit dorinţele aprinse,
Sperând că timpul curge înapoi.
Am tot văzut că luna se coboară
Privindu-ne, când mersul ni-i la pas,
Şi tot arată că nicicum uşoară
Ne fi-va viaţa care ne-a rămas.
De multe ori abandonez prudenţa,
Şi mai alerg pe sensul interzis,
Tot încercând să-mi vindec dependenţa
De nopţile cu iz de Paradis.
Nu prea mai ştiu ce mi se potriveşte,
Doar drumul ştiu să-l tot bătătoresc,
Absența ta în ochi mi se citeşte,
Şi n-am de gând nimic să tăinuiesc.
sâmbătă, 28 ianuarie 2017
Orizont pe rug
Azi mi-este orizontul mai restrâns,
Privirea prea puţine mai cuprinde,
Cu modul de-a trăi mereu constrâns,
O simt că vrea, tacit, a se deprinde.
Mă văd cuprins de-al neputinţei foc,
Şi ştiu că ard, dar încă nu-s cenuşă,
Chiar dacă, iarăşi, bat un pas pe loc,
Încă n-am timp de a tot sta pe tuşă.
În mult mai largul lumii orizont,
Cu prea puţina-i urmă de lumină,
Privirea mea mereu e un afront,
Că nu vrea amănunte să reţină.
Din toate câte sunt numite noi,
Puţine sunt firească noutate,
Dar, repede, nebunii sunt eroi
Spunându-ne că ei sunt buni la toate.
Chiar dacă orizontu-i infinit,
Nu am putere a-i mai da nuanţe,
Trecând de praguri, simt c-am obosit,
Şi n-am repere pentru noi speranţe.
Îmi este, clar, redus, tot mai redus,
Nu doar ca înţelesuri sau ca formă,
Ci prin principiul care l-a impus
Ca piedică ori cale de reformă.
Dar chiar şi-acest simbolic orizont
Mai are perspectivă verticală,
Îndeajuns fiindu-mi, unic front,
De-a evita pedeapsa capitală.
Şi-i recunosc menirea de-a fi rost
Al unui foc în stare să aprindă
Un rug, ce stins se pare a fi fost,
Ca nu cumva prea mult să se întindă.
Privirea prea puţine mai cuprinde,
Cu modul de-a trăi mereu constrâns,
O simt că vrea, tacit, a se deprinde.
Mă văd cuprins de-al neputinţei foc,
Şi ştiu că ard, dar încă nu-s cenuşă,
Chiar dacă, iarăşi, bat un pas pe loc,
Încă n-am timp de a tot sta pe tuşă.
În mult mai largul lumii orizont,
Cu prea puţina-i urmă de lumină,
Privirea mea mereu e un afront,
Că nu vrea amănunte să reţină.
Din toate câte sunt numite noi,
Puţine sunt firească noutate,
Dar, repede, nebunii sunt eroi
Spunându-ne că ei sunt buni la toate.
Chiar dacă orizontu-i infinit,
Nu am putere a-i mai da nuanţe,
Trecând de praguri, simt c-am obosit,
Şi n-am repere pentru noi speranţe.
Îmi este, clar, redus, tot mai redus,
Nu doar ca înţelesuri sau ca formă,
Ci prin principiul care l-a impus
Ca piedică ori cale de reformă.
Dar chiar şi-acest simbolic orizont
Mai are perspectivă verticală,
Îndeajuns fiindu-mi, unic front,
De-a evita pedeapsa capitală.
Şi-i recunosc menirea de-a fi rost
Al unui foc în stare să aprindă
Un rug, ce stins se pare a fi fost,
Ca nu cumva prea mult să se întindă.
vineri, 27 ianuarie 2017
Imposibila fugă
De-ai vrea să fugi, deja ţi-am spus, n-ai unde,
Nici nu ai cum altceva să alegi,
N-ai nici o cale să te poţi ascunde,
Nici adevărul nu mai poţi să-l negi.
Ţi-ai spus, de multe ori, că-ţi vrei plecarea
Oricum ar fi, visând spre nicăieri,
Că mult prea mare-ţi este disperarea
Trăind un azi mult diferit de ieri.
Ţi-am spus, deja, că-n tine focul arde,
Şi eşti un rug cu flăcări până-n cer,
Neacceptând idei capitularde,
Dorinţei dând nuanţe de mister.
Ai dat de veste, printre amănunte,
Despre ce-ai fost şi ce-ţi dorești a fi,
Despre urcuşul crestelor cărunte
Înspre-ntâlnirea zorilor de zi.
Am arătat, deja, că-mi sunt ştiute
Cele ce-ţi sunt ciudatele simţiri,
Şi-mi sunt la fel de bine cunoscute
Din viitorul altor amintiri.
M-ai învăţat să ştiu ce e cu tine
Din chiar puţinul ce, cam rar, mi-l spui,
Din cum alegi să crezi că va fi bine,
Când adevărul vrei să ţi-l supui.
Mi-am pus, deja, idei în ordonare,
Într-un model normal, dar recurent
Ca timpului să nu-i mai dai crezare
Când spune că-i un mare repetent.
De-aş vrea să taci, nu ţi-ai găsi motive,
Mi-ai spune când şi cum ai vrut să fugi,
Dar te-ar opri idei intempestive
Şi tot cu mine viaţa ţi-ai trăi.
Nici nu ai cum altceva să alegi,
N-ai nici o cale să te poţi ascunde,
Nici adevărul nu mai poţi să-l negi.
Ţi-ai spus, de multe ori, că-ţi vrei plecarea
Oricum ar fi, visând spre nicăieri,
Că mult prea mare-ţi este disperarea
Trăind un azi mult diferit de ieri.
Ţi-am spus, deja, că-n tine focul arde,
Şi eşti un rug cu flăcări până-n cer,
Neacceptând idei capitularde,
Dorinţei dând nuanţe de mister.
Ai dat de veste, printre amănunte,
Despre ce-ai fost şi ce-ţi dorești a fi,
Despre urcuşul crestelor cărunte
Înspre-ntâlnirea zorilor de zi.
Am arătat, deja, că-mi sunt ştiute
Cele ce-ţi sunt ciudatele simţiri,
Şi-mi sunt la fel de bine cunoscute
Din viitorul altor amintiri.
M-ai învăţat să ştiu ce e cu tine
Din chiar puţinul ce, cam rar, mi-l spui,
Din cum alegi să crezi că va fi bine,
Când adevărul vrei să ţi-l supui.
Mi-am pus, deja, idei în ordonare,
Într-un model normal, dar recurent
Ca timpului să nu-i mai dai crezare
Când spune că-i un mare repetent.
De-aş vrea să taci, nu ţi-ai găsi motive,
Mi-ai spune când şi cum ai vrut să fugi,
Dar te-ar opri idei intempestive
Şi tot cu mine viaţa ţi-ai trăi.
joi, 26 ianuarie 2017
Cuvinte nealese
Cu tine-am spus, în fel şi chip, cuvinte,
Nu mi-am găsit motiv să le aleg,
Am spus cam tot ce mi-a trecut prin minte,
Ca adevărul să îl ştii întreg.
Am spus de toate, multe-mi sunt uitate,
Chiar ţi-arătau că nu am nici un gând,
Din fantezii sau fapte întâmplate
Într-un cândva sau un real curând.
De reguli n-am putut să mai ţin seama,
Când totul se-ntâmpla în timp real
Şi nu-ncăpea în nici o formă teama,
Fiind, deopotrivă,luaţi de val.
Multe am spus din câte, niciodată,
Nu mi-a fost dat nici mie să le spun,
Ştiindu-te la fel de vinovată
Precum pe mine mă credeam nebun.
M-am învăţat, cu tine, să nu-mi pese
De-nvăţătura omului frustrat
Ce crede că doar vorbele alese
Arată cât e omul e curat.
Nu m-am oprit la minima idee
De-a-mi însuşi al lumii calapod,
De-a te minţi doar fiindcă eşti femeie
Şi viaţa-ţi e mereu un eşafod.
Ţi-am spus deschis, prin vorbele puţine
Ceea ce dat era să fie spus,
De multe ori mai repede ca tine,
Că, pentru noi, nimic nu e în plus.
Am spus cuvântul neaoş, româneşte,
Ştiind că dă realul înţeles
La ceea ce, prin fapte, se trăieşte
Şi vieţii-i pietruieşte drum ales.
Gândind la tine, tot nu am cuvinte
Culese dintr-un mediu elevat,
Sau, poate, nici nu vor să-mi vină-n minte,
Văzându-mă cu viaţa ocupat.
Nu mi-am găsit motiv să le aleg,
Am spus cam tot ce mi-a trecut prin minte,
Ca adevărul să îl ştii întreg.
Am spus de toate, multe-mi sunt uitate,
Chiar ţi-arătau că nu am nici un gând,
Din fantezii sau fapte întâmplate
Într-un cândva sau un real curând.
De reguli n-am putut să mai ţin seama,
Când totul se-ntâmpla în timp real
Şi nu-ncăpea în nici o formă teama,
Fiind, deopotrivă,luaţi de val.
Multe am spus din câte, niciodată,
Nu mi-a fost dat nici mie să le spun,
Ştiindu-te la fel de vinovată
Precum pe mine mă credeam nebun.
M-am învăţat, cu tine, să nu-mi pese
De-nvăţătura omului frustrat
Ce crede că doar vorbele alese
Arată cât e omul e curat.
Nu m-am oprit la minima idee
De-a-mi însuşi al lumii calapod,
De-a te minţi doar fiindcă eşti femeie
Şi viaţa-ţi e mereu un eşafod.
Ţi-am spus deschis, prin vorbele puţine
Ceea ce dat era să fie spus,
De multe ori mai repede ca tine,
Că, pentru noi, nimic nu e în plus.
Am spus cuvântul neaoş, româneşte,
Ştiind că dă realul înţeles
La ceea ce, prin fapte, se trăieşte
Şi vieţii-i pietruieşte drum ales.
Gândind la tine, tot nu am cuvinte
Culese dintr-un mediu elevat,
Sau, poate, nici nu vor să-mi vină-n minte,
Văzându-mă cu viaţa ocupat.
miercuri, 25 ianuarie 2017
Dor de gust
Gustul ţi-l ştiu... şi-mi e atât de dor
Timpul să-l schimb din oră în secundă,
Să fiu pentru o clipă călător
Şi-apoi simţirea să ţi-o ştiu profundă...
Să te găsesc, uitând de orice gând,
Statornicindu-mi visul prin dorinţă,
Ca orice om, ales ori doar de rând,
Fiindu-mi, iar, motiv de stăruinţă.
Aş vrea să uit, când sunt prea obosit,
De orice-ar fi drept piedică lumească,
Ce caută să-mi spună că-s grăbit
Când vremii-i spun să nu mă rătăceacă.
Să-mi fie drum al cerurilor vad
Mânat de vântul crestelor semeţe
Ca să ajung şi-n nici un fel să cad
În decăderi ce-ar vrea să mă răsfeţe.
Din gust ne-am dat speranţa de-a-ndrăzni
A ne avea uitând de-ndepărtare,
Redobândind puterea de-a iubi
În contra decăderii în uitare.
Să dezrobim simţirea din orgolii,
Şi să avem încredere în ea,
Dând patului destinul de fotolii
Pe care noi să stăm cum ea ne vrea.
Cu multe lupt... cu timpu-i cel mai greu,
De multe ori îl văd că-mi râde-n faţă,
Oricât îl cert, el caută mereu
Să mai îmi fure câte-o zi din viaţă.
Îmi spune că-s habotnic şi vetust
Că tot luptând puţin voi câştiga,
Dar dor îmi e de tine, de-al tău gust,
Şi să mă guşti şi tu, oricât vei vrea.
Timpul să-l schimb din oră în secundă,
Să fiu pentru o clipă călător
Şi-apoi simţirea să ţi-o ştiu profundă...
Să te găsesc, uitând de orice gând,
Statornicindu-mi visul prin dorinţă,
Ca orice om, ales ori doar de rând,
Fiindu-mi, iar, motiv de stăruinţă.
Aş vrea să uit, când sunt prea obosit,
De orice-ar fi drept piedică lumească,
Ce caută să-mi spună că-s grăbit
Când vremii-i spun să nu mă rătăceacă.
Să-mi fie drum al cerurilor vad
Mânat de vântul crestelor semeţe
Ca să ajung şi-n nici un fel să cad
În decăderi ce-ar vrea să mă răsfeţe.
Din gust ne-am dat speranţa de-a-ndrăzni
A ne avea uitând de-ndepărtare,
Redobândind puterea de-a iubi
În contra decăderii în uitare.
Să dezrobim simţirea din orgolii,
Şi să avem încredere în ea,
Dând patului destinul de fotolii
Pe care noi să stăm cum ea ne vrea.
Cu multe lupt... cu timpu-i cel mai greu,
De multe ori îl văd că-mi râde-n faţă,
Oricât îl cert, el caută mereu
Să mai îmi fure câte-o zi din viaţă.
Îmi spune că-s habotnic şi vetust
Că tot luptând puţin voi câştiga,
Dar dor îmi e de tine, de-al tău gust,
Şi să mă guşti şi tu, oricât vei vrea.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)