Feeric și celest

În trupul tău, exotic şi fragil,
Îmi spui că se petrece o minune,
Că, revenind în tine din exil,
Menirea-ţi e motiv de rugăciune.

Un gând feeric şi un fruct celest
În pântec îţi dă semn de încolţire,
Dându-ţi speranța pragului onest
Ce îl vei trece întru împlinire.

Va fi dovadă că un strop de cer
Rămâne-va etern în urma noastră
Ca semn că rostul nopţii-i efemer
Dar nu-i la fel când noaptea e albastră.

Acum ai semn că timpul s-a oprit
Ca tu să-ţi crezi esenţa ta divină,
Redobândindu-ţi rostul hărăzit,
Sămânţa vieţii prinde rădăcină.

Ţi-ai tot dorit, rostind prin gând şi grai
Că tot mereu, de-ar fi şi-o veşnicie,
În carnea ta şi-n sânge să mă ai
Şi ca pecete urma mea să-ţi fie.

Eternizând o faptă prin cuvânt,
Din şirul lung al celor întâmplate
M-ai nemurit al vieţii pe Pământ
Şi ţi-ai redat deplina libertate.

Să nu mă vindeci, Doamne...

Tu, Doamne, ştii prea bine... Totdeauna
Din cât îmi e trecutul amintire,
M-am încrezut nu-n gânduri, ci-n simţire,
Ştiind că mult prea rar ne sunt totuna.

Şi nu m-am plâns de soarta-mi vitregită
Cum unii îmi ziceau că-mi este viaţa,
Chiar dacă mă luptam mereu cu gheaţa
Să nu o las cumva prea mărginită.

Chiar de am zis că datul nu pot duce,
N-am plâns şi nici nu m-am aprins ca para,
Mi-am acceptat, fără cârteli, povara
Ducând, înspre Golgota, sfânta-mi cruce.

N-am spus nicicând că-i fără de măsură
Trăirea ce părea sfâşietoare,
Sau că durerea poate să omoare
Iubirea neatinsă de vreo ură.

Aşa, de-ai vrut, tristeţea să m-apese,
Văzând în jur enorma suferinţă,
Am fost convins, în vorbă şi conştiinţă,
Că vrei să-mi fie toate înţelese.

De mi-ai fi dat paharul cu otravă,
L-aş fi băut încet şi pe-ndelete,
Ca să nu las regretul să mă-mbete
Ci să mai scriu, iubirii, imn de slavă.

Să-ţi cer, ştii bine, nu îmi stă în fire,
Nici să te mint, nici să mă pot preface,
O rugăminte însă am a-ţi face,
Să nu mă vindeci, Doamne, de iubire.

Vărsare de cer

De-o vreme-ncoace, cerul,

coboară pe pământ,

De-o vreme-ncoace,

norii, mereu aleargă-n vânt,

Şi curg, vărsând înaltul,

rupând orice zăgaz

De nu-i mai dă nici ierbii,

de înverzit, răgaz.

Dezlănţuite ape

se-adună de pe dealuri,

Săpând imense vaduri

cu mult prea joase maluri,

Şi-şi ies mereu din fire,

prea pline de noroi,

Făcându-ne să credem

în vremuri de apoi.

În urma lor rămâne

mai totul răvăşit,

Pământul, în băltire,

de toate sărăcit,

Ogoarele-şi pierd rodul,

şi rostul nu-şi găsesc,

Se crapă, arse-n soare,

sau se înţelenesc.

Chiar şi în miez de iarnă

se varsă ploi din cer,

Ducând înspre poveste

prea-mult temutul ger,

Şi-alunecă pământul

de ape-ngreunat,

Simţindu-se nesigur

şi dezrădăcinat.

Iar noi suntem ca frunza

ce-şi cere-al vieţii drept

Şi-încearcă prin furtună

să ţină, morţii, piept,

Privim înspre înalturi,

spre stele visători,

Sperând că nu mai plouă,

că norii-s trecători...

Motiv de fără rost

Dacă va fi, cândva, să nu mai pot,
În româneşte versul a mi-l scrie,
Prefer să-mi fie viaţa-n nebunie,
Şi-aşa să uit c-am renunţat la tot.

Asta declar, direct, şi nu confuz,
Cât încă pot să-mi spun, firesc, părerea,
Cât încă-n mâna mea îmi e puterea
De-a-mi fi doar eu motivul de refuz.

Că unii-mi cer să tac, să nu vorbesc,
Să uit de-ndemânări ori de ştiinţă,
De ceea ce-i real ori de conştiinţă,
Nu-i ceva nou, chiar dacă nu-i firesc.

Însă presimt că vremuri grele vin,
Că pumnii vor lovi fără măsură,
Când vor domni cei proşti şi roşi de ură,
Şi se va vrea vorbi tot mai puţin.

Abia vor fi să treacă nişte ani
Şi limba ne va fi de tot stricată
Golită de-nţeles şi-mbălsămată
Cu spusele inculţilor profani.

Şi ne va fi cuvântul rece, sec,
Spunând prea strict doar ce se vrea să spună,
Uitând, simţirii, aprig să propună
Un drum de fugă clară de eşec.

Şi-atunci va fi să nu mai aibă rost
A mai vorbi de vers, de poezie,
Că nimeni n-o să vrea mai mult să ştie
Şi nicidecum ce, în trecut, a fost.

Matinala întâlnire

De nicăieri, din depărtări umbrite,
te simt venită împrejurul meu,
şi-mi ceri, direct, sau chiar pe ocolite,
să mă dezic de tot ce am fost eu.

Venită eşti fără să-mi dai de ştire,
şi ai tupeu să-mi spui că-s vinovat...
Poate chiar vrei să vezi că-mi ies din fire...
Dar n-ai să poţi... sunt mult prea ocupat...

E prea devreme! Încă am, în viaţă,
atât de multe treburi de făcut...
Tu vrei acum, la ceas de dimineaţă,
să te urmez crezându-mă pierdut?

Ai vrea să-ți spun că eu, cu bună ştiinţă,
ceea ce-mi spui să fac, chiar am să fac,
şi arătându-ţi, clar, recunoştiinţă,
cuvântul ţi-l respect şi-ţi fac pe plac?

Îmi spui mereu de clipe numărate,
cafeaua mă zoreşti să o termin,
că-i vremea să-nţeleg că nu se poate
al vieţii să mă laşi chiar clandestin...

Nici eu n-am timp să mă-ngrijesc de mine,
ca să te-ascult din el am şi pierdut...
Şi, n-am ce-ţi face dacă nu-ți convine,
însă, ştii bine, nu mi-eşti de temut...

Resimt dureri şi văd a vieţii luptă,
şi mă întreb de ce şi cum rezist,
când văd că şi speranţa-mi e coruptă,
sunt mânios şi, uneori, prea trist...

Tu ce ai vrea să fac? Să fug, de mine?
Să fug din viaţa mea, să-ţi fac pe plac?
Oricât mi-ai spune tu că-mi va fi bine
doar sufletu-mi va şti să-mi fie leac.

Nu mă convingi... Nu merg cu tine-n moarte,
Eu am un drum mai lung... Spre mai departe!

Poetul... omul...

Ca orice om, în trecere spre moarte,
Poetu-i tot un om, firesc, real,
Dar când îşi are nume pus pe carte,
Devine, într-un fel, un ideal.

Ca şi poet, în fel şi chip, trăieşte
Emoţii cu accent imperativ
În profunzimea-n care locuieşte,
Călătorind mereu introspectiv.

Şi e, mereu, o lecţie de viaţă,
Constrânsă-absolutul ei bizar
Ce-ncepe, ca şi prag, de dimineaţă
Ca ziua să nu treacă în zadar.

De multe ori e amplă ipoteză
Cu înţelesuri pline de mister
Când pune moartea într-o paranteză
Şi-şi dă motiv de nemurire-n Cer.

Şi, tot poetul e, o ţintă vie
La margine de veac întemniţat,
Cu drept motiv că el, prin poezie,
Ca un nebun, pe vis a pariat.

Mereu e pus în dubla ipostază
De om normal şi mult prea visător,
De anonim şi om de mare vază,
De prea bogat ori simplu cerşetor.

Dar, de ales, nu are ce alege,
Ce-l ce-i poet, poet este născut,
Poetul nu-i efectul dat de lege,
Fiind, repet, născut și nu făcut.

Ca om trăieşte legea omenească,
Mai mult sau mai puţin fără păcat,
Dar îi e dat mai greu să se ferească
Ca să arate câte-s de-ndreptat.

Iar într-un fel al logicii deşarte
De cei ce nici un vers nu i-au citit,
Îi este intezis a fi o parte
Din lumea-n care viaţa şi-a trăit.

Unii îl cred un geniu, o minune,
Iar alţii-l văd un fel de chip de lut,
Cu sens extrem de mare goliciune,
Vânând himeric umbre din trecut.

El însă crede, chiar când lumea-l neagă,
Că-n lume nu-i nimic întâmplător,
Oricât vor mulţi altceva să-nţeleagă,
Doar sufletului său îşi e dator.

Așa zis, rar

Din când în când, în taină, cu sfială,
Când ochii-mi, cu dorinţe, te privesc,
Ca într-un vis, ideea dă năvală,
Grăbindu-mă să-ţi spun că... te iubesc.

Nu am curaj, de-a lumii judecată,
Să trec, aşa cum sunt, mai mult grăbit,
Şi să îţi spun direct, ca dintr-odată,
Că n-avem timp, deloc, de irosit.

Te tot privesc, şi ştiu a nu-mi ascunde,
Că te aştept ştiind că vei veni,
În clipa cu simţiri firesc profunde
Aşa cum ştii că ţi s-ar cuveni.

Zăresc apusul, văd că vine seara,
Ziua de-acum se-ndreaptă spre trecut,
Veni-va toamna, căci se trece vara,
Şi-astfel va fi un anotimp pierdut...

Mi-asum, cu ciudă, vremea care trece,
Dar tot nu ştiu de ce nu fac nimic,
De ce aştept să vină vremea rece,
Şi-n fundături de gânduri mă complic.

Nici nu mă-ntreb ce gând îmi dă putere
Să nu-mi găsesc motiv să mă grăbesc,
Şi să aştept, privindu-te-n tăcere,
Să fiu dorinţei tale rost firesc.