În lipsă de creanțe

Ce dacă timpul trece?

Nu-i mai plătim creanţe,

Firescul pas al vieţii

a spulberat distanţe,

Din prima noastră seara

iubirea ni-i aproape,

Chiar somnul greu ne prinde,

noaptea, târziu, de ploape.

În fiecare noapte,

captivi ai fanteziei,

M-ai aruncat în focul

din versul poeziei,

Ne-am înălţat spre Ceruri,

uitând a ne mai teme

De soarele puternic

de înălţimi extreme.

Nimic nu ne învinge,

când suntem împreună,

Şi cerul ne ajută

cu stele ne-ncunună,

Ne-mbracă dimineaţa

în haina ei de rouă,

Ca să avem ştiinţă

că-ncepe o zi nouă.

Îmi spui că tu, iubirea,

o simţi, cu noi, la masă,

Te ţin tăcut de mână

şi jur că nu îmi pasă

De timpul care-aleargă

şi răsfoieşte viaţa,

În marea-i alergare,

el risipeşte ceaţa.

De vom lăsa speranţa

să ne îndrume paşii

Ne vom trezi-n trăirea

ce ne-o vor şti urmaşii,

Şi şti-vom cel mai bine

cât de frumos e zborul,

Cum vrea să treacă timpul,

ce rosturi are dorul.