Absolut de noapte

Am vrut de mult să-ți scriu ca să îți spun
Că-n visul nopții-mi ești mereu dorință
Și nu-mi mai am procese de conștiință
Oricâți ar fi cei ce mă fac nebun.

Am încercat să-ți spun, când obosit,
Te-am întâlnit la ceas de dimineață
Și despre multe, multe-am povestit,
Dar prea puține despre-a noastră viață.

Simțeam că-n tine orologii bat,
Cuprise de porniri înălțătoare,
Și m-am trezit în vorbe avântat,
Sfidându-mi chiar dorința arzătoare.

Miezul de zi era, cu mult, trecut
Când gândul mi-l găseam pornit spre tine,
Voindu-se să-ți fie cunoscut,
Să-ți spună despre vremea care vine.

De multe ori am vrut, pe înserat,
Să-ți amintesc de ziua următoare,
Să-ți amintesc de marele păcat
Al celor ce ucid un fruct, prin floare.

Am vrut să-ți spun mai mult, cu mult mai mult,
Rar pe-nțeles, prea-simplul în esență,
Că-ți simt dorința-n mine ca tumult,
Și-s doritor mereu de-a ta prezență.

Acum îți scriu și nu mă mai rețin,
Nici exprimarea-mi nu-i pe ocolite,
Că nu am gândul omului meschin,
Și nici idei cuiva împotrivite.

Orice se poate, ne suntem datori
În doi să ne trăim măcar o noapte,
Împreunați, ca simpli muritori,
Ce se dedau, fără de griji, la fapte.

Să ne avem plăcutul în simțiri,
Văzuți de ceruri, nevăzuți de lume,
Uitând de vechi și triste amintiri,
De mult prea absolutele cutume.

Voindu-mă motiv înspre păcat,
Te vei lăsa să-mi fii, cu totul mie,
Și, ca să fiu, cu mine, împăcat
În tine-am să rămân o veșnicie.

Iarnă fără adăpost

A-nceput să ningă, mult și fără rost,
Și lumina lunii îi tot dă avânt,
Este totuşi iarnă şi, un adăpost,
N-avem nici în suflet, nici chiar în cuvânt.

Te visezi departe, mă visezi, prin iarnă,
Zăvorându-mi clipa cu un gând tăcut,
Prea singurătatea-mi viața îmi răstoarnă
Și îmi prăbuşeşte gândul de-nceput.

Ninge peste zarea plină de tristeţi,
Și peste privirea ce-o ridic spre cer,
Drumul abia merge, prins între nămeţi
Însemnat de urma viselor ce pier.

Inima zvâcnește, ochii plâng în noapte,
Vântul se coboară dinspre-nalţii munţi,
Cu miros de cetini şi de mere coapte,
Întru amintirea mult uitatei nunți.

Toate-s fără margini, totul e pustiu,
Se ivesc pe ceruri mari singurătăţi,
Și se trec în grabă înspre mai târziu,
Îndemnând să crape stâlpii de la porţi...

În zăpadă deasă, totul se transformă,
Lumânări aprinse se zăresc prin văi,
Liniștea devine dură și enormă...
Şi aud cum ninge peste ochii tăi...

Cândva, în iesle...

Cândva în iesle s-a născut
Ca să ne fie vieții scut,
Și să ne fie drept model,
Să fim și noi la fel ca El...

De-atât de mult trecut uitat
Omul era la rău dedat,
Trăind doar pentru a muri,
Uitase chiar a mai trăi.

Nemaiavându-și nici un țel,
Pe sine se avea model,
Și legii-i da un înțeles
După tipar de interes.

Se închina la Dumnezeu
Însă de el uita mereu,
Dreptate sieși căutând,
Pe toată lumea judecând.

Găsea mereu împotriviri
Contra fireștilor trăiri,
Sperând că doar văzând minuni
Scăpa-se-va dintre genuni.

O stea pe Cer s-a arătat
Și drum spre El a luminat,
Dând veste că ni s-a născut
Cel profețit dintru-nceput.

El, cel venit a fi schimbat
Pe-al tuturor, întreg, păcat,
Nu s-a temut că va muri,
Ucis pe cruce, zi de zi.

Cândva în iesle s-a născut
Ca să ne fie vieții scut,
Ca să ne vrem mereu mai sus,
Mereu alături de Iisus.

Cu tine, doar cu tine...

Reper îmi am, de prin copilărie,
Albul firesc al marilor zăpezi,
Prea simpla și curata bucurie
Ce împlinirii-i dă mereu dovezi.
Și peste timpuri ce-am lăsat trecute,
Am așteptat, trăind mai mult în vis,
Eternitatea clipei absolute,
Ca prag și poartă înspre paradis.

Cu tine, doar cu tine-am dat iar vieții
Un înțeles ce îl numesc deplin,
Când, confundați cu taina dimineții,
Faptei i-am fost motiv de-a fi destin.

Și de-am lăsat uitării, multă vreme,
Speranța că și viața-i vis frumos,
Date mi-au fost destule să mă cheme
Spre întâmplări cu sens și cu folos.
De nicăieri, din lumea lui niciunde,
Când nici nu mai credeam, mi-au apărut
Concretitudini și trăiri profunde,
Rupându-mă de-al zbaterii trecut.

Cu tine, doar cu tine-am dat iar vieții
Un înțeles ce e, oricând, firesc,
Când, confundați cu taina dimineții,
Ne-am regăsit în rostul omenesc.

Cu timpul, uneori, m-am luat la ceartă,
N-am vrut să-i fiu, precum m-ar vrea,supus,
M-am răvrătit, știind că el și iartă,
Pe cei ce-și vor simți, inima, sus.
Iar visul m-a ținut mereu aproape,
Ca să-mi doresc de-a pururi a trăi,
Încredinţat că morţii ştiu să scape
Cei care pot, chiar prin păcat, iubi.

Cu tine, doar cu tine-am dat iar vieții
Un înțeles mereu nemuritor,
Când, confundați cu taina dimineții,
Mi te-ai promis veciei vecilor.

Alb de bine

Pierdut de-aș fi, m-aș regăsi în tine
Spre nemurire-n tine m-ai oprit,
Dorindu-ți să mă știi fiindu-mi bine,
Căutător mereu spre infinit.

De s-ar putea, în fiecare seară,
Sub cetini încărcate de zăpezi,
Te-aș duce-n casa visului de ceară,
În joc, cu foc, destin să-mi conturezi.

Prin reverii ce luminează forme,
Ca umbre urcătoare pe pereți
Să potolim dorințele enorme
Cu fantezii și cu iubire, beți...

Și tot așa, când frigul, peste noapte,
Te va-ndemna de el să te ferești,
Apropierii-ți să-ți răspund prin fapte
Să simți că iarna noastră-i ca-n povești...

Alba minune viscolită-n tine
Un gând de a trăi ți-a dezmorțit,
Lăsându-mă să fie iarăși bine,
Iertat fiind de cât m-am rătăcit...

Călimară de praf

Privesc pe geam şi gândul mi-e la multe,
La lumea cu prea grelele-i poveşti...
La vremea întâmplărilor oculte
Când, fără griji, ştiam pe unde eşti.

Mi-aduc uşor aminte sânul tare,
Piciorul ce-l lăsai descoperit,
Îţi bat la geam cu gândul şi mă doare,
Simt gândul că-i degeaba irosit.

Când mă trezesc şi nu te am aproape
Mult doritor să îţi cuprind mijlocul,
În praf, aş vrea, destinul să mă-ngroape
Ca să îmi pierd, cu totul, nenorocul.

Scriind, privesc în taină călimara,
Sperând că pe acolo te-ai ascuns,
Întârziind, cu vrerea-ţi, primăvara,
Ştiind că ei îi cer mereu răspuns.

Şi-mi vin idei ca să-mi păstrez speranţa
Rememorând cam tot ce ţi-ai promis,
În încercarea-mi de-a găsi nuanţa
Care transformă viaţa-n paradis.

Timp nu mai am s-aştept un veac să treacă,
Mergând pe-al vieţii drum în contrasens,
Nici de-a mai lua simţirile drept joacă,
Ducându-le spre pragul de non-sens.

Consum mult timp din vremea viitoare,
Contrapunâdu-i vremea care-a fost,
Avându-mi crez că starea-i trecătoare,
Ca să-mi rămână timp de vis şi rost.

Întrebare prin răspuns

Te-ai întrebat, cumva, de ce și când,
Ți-ai vrut având un drum de așteptare
Și n-ai lăsat să-ți fugă nici un gând
Înspre uitata clipă viitoare?

De ce n-ai vrut să faci întâiul pas
Și-apoi să stai sub semne de-ntrebare,
Sperând că timp destul ți-a mai rămas
Spre altă faptă, iarăși următoare?

Nu ți-ai răspuns și-ți spui că nici nu știi
De ce ai fost atât de răbdătoare
Și, dintr-odată tu te-ai vrut să-mi fii,
În miez de noapte, sărbătoare.

Nu știi nici cum prea simplul meu cuvânt
Rostit cu gând firesc spre înserare
Te-a îndemat spre gestul cel mai sfânt
Dându-mi de tot trecutul meu iertare.

Te-ai întrebat, cumva, de ce aștepți
O anumită clipă viitoare,
Și, chiar greșind, mă pui între cei drepți,
Chiar dacă-nspre păcat îți sunt chemare?

De ce nu-ți vrei motiv de-a sta, în drum,
Și-a nu-ți ști visul rost de împăcare,
De-a te-ncălzi la foc și nu în fum,
Crezând că-i doar o amânare?

Nu-ți ai răspuns și nici nu vrei să știi
Ce socoteli, cu tine, viața are,
Deși, în tine, te-ai dori să fii
Predicție și pas de-naintare.

Nici azi nu știi de ce printr-un cuvânt,
Ce semăna mai mult a întrebare,
Mi l-ai voit, l-ai vrut să-mi de avânt
Spre alfel, ție, ziua următoare...

Moș Crăciun ca leac

Lui Moș Crăciun eu nu îi scriu scrisori,
Nicicând nu i-am cerut, de vrea, să vină,
Știam că-i așteptat de sărbători,
De cei ce cred că viața li-i deplină.

Copil fiind, cumva deja știam,
Că de venit nu vine la oricine,
Că nici gutuia, galbenă, din geam
N-o are cum aduce pentru mine.

N-am spus nicicând că nu ar fi real,
Că daruri, peste noapte, n-ar aduce,
Dar nu puteam să mint c-ar fi egal
Un drum normal cu altul în răscruce.

Unii mi-au zis să nici nu îndrăznesc
Să am în gând că va voi să vină,
Dacă nu am cu ce să îi plătesc,
Și nu-l pot aștepta cu masa plină.

Nu l-am chemat, nici azi nu pot să-l chem,
Oricât mi-ar fi venirea-i în dorință,
De nevenirea lui încă mă tem,
Mă tem, și-acum la fel, cu bună știință.

Însă și-așa, știind ce spun și fac,
Mă-ncred în el prin gând și prin simțire,
Crezând că totuși mai există leac,
Acestei lumi pierdută-n neiubire.

Alesele alese

Am ales, trăind, să nu îmi pese
De nimic, de vechiul meu trecut,
De puţinul faptelor alese,
Rătăcind mereu prin absolut.

Am ales, de voie, de nevoie,
Să nu stau încorsetat de blam,
Să tot merg, cu spor sau anevoie
Ingorând al legii lumii ham.

Am ales să duc înspre uitare
Multe întâmplări ce le-am trăit,
Ca, nicicând, un semn de întrebare
Să îmi spună că m-am cam minţit.

Am ales reducerea totală,
A mai tot ce nu-mi era prea clar,
Evitând atracţia fatală
A căderii-n treceri în zadar.

Am ales privirea fără ţintă
Înspre infinitul necuprins,
Ca să nu-mi dau şanse să mă mintă
Amănunte ce m-au tot învins.

Am ales să-mi las în van gândirea
Ca să pot al nopţii somn dormi,
Împăcându-mi astfel amintirea
Cu prezentul timp ce-l am trăi.

Am ales trăirilor simţirea,
Refuzând să-nvăţ să mă complac,
Acceptându-mi firea şi menirea
Ca să-mi pot avea iubirea leac.

Am ales, trăind, să nu îmi pese
De puţinul faptelor alese,
Am ales, de voie, de nevoie,
Să tot merg, cu spor sau anevoie,

Am ales reducerea totală,
Evitând atracţia fatală,

Am ales să-mi las în van gândirea,
Împăcându-mi astfel amintirea,
Am ales trăirilor simţirea,
Acceptându-mi firea şi menirea.

Orgolii duplicate

Eu spun că ninge... Tu îmi spui că plouă,
Deşi spre Ceruri nu te-ai mai uitat...
Ceru-i senin... Numai că lună nouă
Ne dă păreri c-ar fi înourat.

Lemnul în foc nu prea mai vrea să ardă,
Însă, troznind, împrăştie scântei,
Orgolios fiind, nu vrea să piardă
Căldurii de a-i fi, în gând, temei.

În felul lui, ne vede, foc şi pară,
Ţinând morţiş la simple judecăţi,
Care ne dau avânt, ne scot afară,
Mult doritori de condamnări şi plăţi.

Se-aude ceasul care, prin perete,
Devine, cu grăbire, vestitor,
Şi hotărât, cu faima-i să ne-mbete,
Voindu-se, mereu, învingător.

Eu mă tot tem că plouă, tu, că ninge,
Dar adevăru-i totuşi la mijloc,
Doar frigul, pe muţeşte, ne învinge,
Iar tu îmi ceri să pun un lemn în foc.

Şi îmi tot zici că nu prea îţi convine
Când mult prea mult vorbesc, spunând puţin
Despre cum pot trăi doar eu cu mine,
Şi mă încred tot timpul în destin.

Focu-i tăcut... Arzând ne încălzeşte,
Dar noi gândim că totuşi este frig,
Că, a ne îndoi, e omeneşte,
Şi e normal a fi doar în câştig.

Ceasul se-aude... Timpul ne tot trece,
Zorii de zi se pot oricând trezi,
Vremea se face rece, tot mai rece,
Doar noi, de vrem, putem a ne-ncălzi.

Pas pe jos

Pe jos plec și pe jos vin,

Nu pot fi un clandestin,

Pe jos vin și pe jos plec,

Nu mă tem că viața-mi trec...

Nu mă mai grăbesc deja de mult,
Nici nu mai încerc ceva în grabă,
Știu ce-nseamnă pasul să-mi ascult,
Chiar să îi răspund când ceva-ntreabă.
L-am lăsat să fie decident,
Să învețe singur să aleagă
Dacă predilectul iminent,
Motivează clipa ce se neagă.

Nu mai simt, deja, de-un timp trecut,
Că-i firesc să fiu un sclav al clipei,
Stând, după cum vrea, sedus și mut,
Gata, pururi, de-a mă da risipei.
Mi-am lăsat ieșit din orice plan,
Nu mai dau ideii anvergură,
Nici nu sunt străjer trecerii-n van,
Ori, dispus, să-i fiu, ca laș, măsură.

Nu mai vreau, de mult, de chiar de mult,
Înspre nicăieri să dau năvală,
Să mă las purtat într-un tumult
Care m-a tot tras la socoteală.
M-am admis să-mi fiu ceea ce sunt,
Sens divin și formă omenească,
Un întreg constrâns la amănunt,
Vieții dat ca om să și-o trăiască.

Găsitori de vină

Ne ducem viaţa în rutină,

Ne trecem viaţa-n mod banal,

Găsim oricui, mereu, o vină,

Nici nu mai ştim ce e real...

Ne întrebăm de mult prea multe ori
Dacă veni-va, cumva, o furtună,
Dacă va fi să fie vremea bună,
Sau doar ne amăgim privind la nori.
Punem un pas în urma altui pas
Miraţi fiind că n-am ajuns departe,
Că drumul lung mereu ne tot desparte
De cel dintâi, mult aşteptat, popas.

Ne căutăm un alt, şi-un alt răspuns,
Gândindu-ne, voind un mult mai bine,
Că viaţa întru tot ne aparţine
Şi ce vrem noi ne este de ajuns.
Necesitatea clipei e un tot
Care mereu ne duce-n insomnie,
Fiindcă ne dă motiv de bucurie
Că noi putem ce alţii, mulţi, nu pot.

Ne declarăm, în mod tacit, război,
Şi ne simţim a fi o lume-ntreagă,
Când, ne trezim că viaţa noastră neagă
Ceea ce vrem să facem noi cu noi.
Pe placul tuturor cam vrem să fim,
Pentru un biet câştig şi-o recompensă,
Fără a şti că pierderea-i imensă
Când sufleteşte, tot plăcând, murim.

Decor în alb

Afară ninge... albă-i strada,
Ninge... tot ninge, liniștit,
Ne-mbracă-n albul ei zăpada
Și-n somnul ei binevenit.

Vederii mai rămân puține,
Multe ajung de nevăzut,
Miezul de noapte se reține
De-a trece singur în trecut.

Lumina lunii se ascunde
În albul clarului obscur,
Și, nevăzut, se-ntrepătrunde
Cu orizontul de azur.

Puține stele se arată,
Bătând la poarta norilor,
Cu străluciri dintr-un "odată"
Ce încă vieții-i e dator.

E alb în jur și-i plin de semne,
Ce vor s-arate înspre ger,
Spre focul care arde-n lemne
Și-și vrea urcare până-n cer.

De larma zilei ne desparte
Fulgii de nea ce-n valuri cad,
Ducându-ne, prin vis, departe,
Prin munții cu păduri de brad.

Afară ninge și tot ninge,
Și alb e-al umbrelor decor,
Venirea iernii ne convinge
Că toate-și au un rost al lor...

Iarnă de doi

Se face iarăşi iarnă... Fi-va grea,
Veni-vor nopţi şi zile cu zăpezi,
Iar luna, plină, va veni şi ea,
Mărturisind că-n tine mă păstrezi.

Din mersul vieţii iarna ne va ţine
Ca timp să ne avem să fim doar noi,
Simţind că n-am de ce a mă abţine
De-a-ţi admira al pântecului croi.

Sub palma-mi sânii tăi vor fi dovadă
Că, prin firesc, e totu-ntâmplător
Că cele ce-s făcute să se vadă,
Indubitabil, au un timp al lor.

În miez de iarnă, alba ei lumină
Te va privi, ştiindu-te motiv
Al unei vremi ce, negăsindu-ţi vină,
Te va redefini, retroactiv.

Peiorative viscoliri vor cere
Să ne supunem legii omeneşti
Care-n prea multa-i sete de putere
Te-ar acuza că trecerea-mi opreşti.

Şi vinovat aş fi, cu agravare,
De-a accepta trăirea-n veşnicii,
Lăsând ca nume, vieţii viitoare,
Exemplul marii tale dărnicii.

După-nceputul ceasului de seară,
Ne vom avea şi ziua de apoi,
Uitând de a zăpezilor povară
Pentru a fi o viaţă amândoi.

Cuvinte de urmare

Cuvintele îşi fac un drum, încet,
Ştiind deja fireasca lor urmare
În seara când, o simplă întâmplare
Va mistui chiar urma de regret.

În gândul tău ţi-ai spus că în curând
Voie-ţi vei da la clipa de trăire
Ca să se ştie vis de zămislire
Şi altei vieţi realul conturând.

Privindu-ţi ochii-i văd îmbucuraţi
De nuanţări ce iar dau vieţii formă,
Ieşind dintr-a rutinei fadă normă
Şi din capcana paşilor rataţi.

Cuvântu-ţi, scurt, devine acronim
A ceea ce în tine-i o-ntrebare
Despre-nceputuri care, prin urmare,
Redau măsură pasului sublim.

Rosteşti cuvântul cu un dor nebun
De-a spune ce-ai de spus fără de teamă,
De-al şti luat, în mod firesc, în seamă,
Dorinţei tale de a fi tribun.

Şi-n dor nebun vezi tot ce-n viitor
Te va-ndemna spre drum de biruinţă,
Simţindu-te un bulgăr de dorinţă,
Simţindu-te reper şi nu decor.

Ţi-ascult cuvântul care-mi pare vis
Şi-mi face drum spre propriile-mi vise,
Redeschizându-mi porţile închise
De mult prea acceptatul compromis.

Doar Dumnezeu mai ştie de ce noi
Trăim această viaţă separată,
Şi tot mereu lăsăm pe altădată
Clipa de-a fi ca unul, amândoi.

Tăină de dor

M-aş apuca să-ţi scriu... Tu nu mai ştii
Nimic din tot ce-nseamnă viaţa mea,
Şi-ţi ai motiv, în noapte să-ntârzii
Gândindu-de la vremuri ce-or urma.

Prin haos mi-a fost drumul ce m-a dus,
Prin valuri de nisipuri mişcătoare,
Spre culmi, ce unii spun că sunt prea sus,
Sau prin adâncuri mult înjositoare.

Ce-am căutat, în felul meu ştiam,
Lăsând în urmă gânduri de mărire,
Ştiut fiind că toamna bate-n geam
Ca să-mi şoptească vorbe de-amăgire.

Păşind pe praguri, am intrat în joc,
Trezit de vântul nopţii-ntunecate
Ca să învăţ că pot să ard în foc
De-mi am orgolii prea nemăsurate.

Şi-am mers mereu cât am avut de mers,
Sfidând principii ce-mi erau impuse,
Spre margine de lume, ori, invers,
Spre vremuri ce păreau deja apuse.

De multe ori credeam că-s rătăcit
Şi-naintarea-mi este o părere,
Dar întâmplarea nu m-a amăgit,
Dându-mi, prin oameni, semne şi repere.

Trăind, m-am definit acelaşi eu,
Căutător de drumuri spre lumină,
Şi-a fost să fiu, reper, la rândul meu,
Făuritor de nopţi cu lună plină.

În haosul atât de indecis,
Am înţeles să merg cu bună ştiinţă
Să îl accept ca dar, de mult, promis
Ca încercare-a mea întru credinţă.

De multe ori mi s-a părut ciudat
Că prea ştiam ce fi-va, ca urmare,
Dar m-am lăsat de vise îndrumat,
Înţelegând că n-am, altfel, scăpare.

Atâţia ani îi văd, prea clar, trecuţi,
Şi, foarte clar, văd zilele pierdute,
Când nu ştiam de ce, necunoscuţi,
Mă-ndrumă către lumi necunoscute.

M-aş apuca să-ţi scriu....E mult de scris...
Şi-mi este greu să tot vorbesc de mine,
Să-ţi spun că tu, deşi te-ai contrazis,
Ai vrut, şi vrei, tot mie-a-mi aparţine.

Sau, poate, nu-ţi mai scriu, recunoscând
Că tăinuiesc un mare dor de viaţă,
Şi m-am decis să-l las să-mi fie gând
Ca să îşi dea ideile pe faţă.

Trecutul e trecut, dar e prezent
În toate câte-s date să se-ntâmple
Ca să arate, clar şi elocvent,
Că, iarna doar, îmi pune alb pe tâmple.

Trăiri între minuni

Se mai întâmplă, vrem, nu vrem, minuni,
Dar le privim cu totu-n altă formă,
Ne-avem credinţă doar în mari furtuni,
Teamă avem de liniştea enormă.

Ţinem aproape marile-ntrebări
Găsindu-le răspunsuri variate,
Presupunând că nu avem chemări
Spre orizonturi largi şi-ndepărtate.

Ne căutăm, spre Ceruri, ajutor,
Când ne simţim striviţi de amănunte,
Dorindu-ne un drum cât mai ușor
Spre înălţimea crestelor cărunte.

Mirările ne-arată că nu ştim
Să acceptăm un altfel de trăire,
Şi prin firescul ei să dovedim
Că vieţii dăm întreaga preţuire.

Mereu având motivul interes,
Privirile se pierd în nori de ceaţă,
Ţintind al neputinţei palmares,
Fugind de datul cărţilor pe faţă.

Palpabilul e singurul firesc
Ce poate fi schimbat printr-o minune,
Că doar atât orgoliul omenesc
Îşi ţine ca supremă-nţelepciune.

Dar, vrem, nu vrem, trăim mereu minuni,
Ce vieţii dau continuă mişcare,
Contrând sintetizate raţiuni,
Când altfel nu e cale de scăpare.

Zbatere și zarvă

E zarvă multă-n lumea

lipsită de speranţă,

Iar drumurile scurte

au orizontul mic,

Cuvintele-s stinghere

şi nu prea spun nimic

Tot căutând să pună

principii în balanţă.

Pierdut în mediocru,

consensul e banal,

Golit de adevăruri,

e prea neomenesc,

Şi-n locu-i, compromisul,

a devenit firesc,

Încorsetând voinţa

în gest comercial.

O fibro-mialgie,

de-a dreptul generală,

Dă certitudini false

nevolnicului gând,

Când omul se trezeşte

în visul lui plângând,

Tot căutând să afle

de ce-i e viaţa goală.

Azi suntem doar o umbră

ce nu-şi găsește locul

Mereu în căutare

de forme fără rost

Numind docilitatea

un mod de-a nu fi prost,

Şi-a nu fugi de bine,

şi-a nu goni norocul...

De n-ar fi deznădejdea,

s-ar mai găsi o cale

De-a pune adevărul

în cadrul de prim-plan,

Dar zbaterea e multă

şi-adeseori în van

Voindu-se tratată,

ca boală, prin spitale...