Din tăcerea căutării...

În tăcerea-mi nevăzută

caut, caut şi tot caut,

Uneori fără de teamă,

alteori sfios, precaut,

Adevărul unor fapte,

sensul simplului cuvânt,

Taine întru forma vieţii

din Ceruri, de pe Pământ...

Despre îngeri... ştiu, se spune,

ei iubesc... şi doar atât,

Nu fac ei lege iubirii,

cine merită şi cât...

Merg mereu până la capăt,

pentru oameni chiar decad,

Ei îi vor pe om în Ceruri

chiar dacă merg ei în Iad.

Oamenii, pierduţi în patimi,

o trăiesc în mod bizar,

Pun mereu un mare "dacă"

pe-al motivului cântar,

Minţii-i dau puteri divine

şi-i dau dreptul la simţiri

Hotărând, prin avantaje,

felul marilor iubiri.

Mă întreb, trăind tăcerea,

dacă pot gândi altfel?

Dacă, acceptând tiparul,

aş putea simţi la fel?

Dacă viaţa e un calcul

matematic, absolut?

Dacă toate sunt fidele

unui cunoscut trecut?

Eu, privesc spre omul simplu,

care stă în îngenuncheat,

Nu doar când, prin neputinţe,

simte că s-a tulburat,

Cel ce fluturi ţine-n palmă

şi-i lasă liberi, în zbor,

Nevoind a-şi lua păcatul

unui tainic, mic, omor.

Nu fac judecăţi de formă,

nici de sens şi nici de rost,

Chiar de văd că toate-s altfel,

doar puţine-s cum au fost,

Doar mai vreau să am dorinţa

de-a uita să fiu bizar,

De-a nu tot privi pământul

şi-al avea ca avatar.

În tăcerea mea prea multă

multe, ştiu, nu ţi-am mai spus,

Tu însă mă vezi, iubito,

că-mi ridic privirea-n sus...

Din întreaga-mi căutare

cam atât e ce-am găsit...

Multe-mi sunt necunoscute...

dar sunt mult prea obosit...