Măsuri de vieți

Se numără mult,
rar e ştiut la cât s-a ajuns cu numărătoarea.

Mulţi sunt cei care numără,
Puţini mai au ţinut în minte unde au ajuns,
Câţiva doar mai ţin la rânduire,
Nimeni, cred, nu înţelege
ce rost îşi are
o numărătoare fără rezultat.

Se moare mult,
se trăieşte tot mai puţin,
puţini mai vor să înceapă viaţa.
Cei care nu o vor începută,
sunt,
poate,
cei care înţeleg mai mult.
Înţelegând,
nu vor să se înhame,
nu vor jugul nemotivării.

Paradoxal,
mult doritorii de numărători,
tot desenează caledare.
Desenând,
se uită la ele ca la o poartă nouă,
neştiind încotro să meargă.
Se miră că poarta e mereu închisă,
n-au prin gând nici o trecere prin ea,
pe sub ea,
peste ea,
sau prin deschizătura ei.
Ei aşteaptă o altă reformare de calendare,
sperând că vor ajunge pomeniţi,
ca mucenici
ai aşteptării în zadar.

Cei fără de somn numără stelele ce cad,
alţii,
cei ce-şi dorm nopţile,
numără firele de praf gonite de vânt,
ori boabele de rouă.
Cei ce-şi dorm zilele,
pe seară,
pe unde apucă,
numără frunzele ce le vor tăiate.
Cei ce muncesc
numără orele drumurilor.

Ne numărăm zilele...
Ca să nu ne dăm de gol
că n-am ţinut numărătoarea,
îi dăm calendarului dreptul
de a vorbi despre noi,
ne ascundem într-o măsură anonimă,
n-avem încredere în noi, în propria măsură.

Doar viaţa mai ţine cont de ea,
iar semnele numărării,
se văd, se simt, se lasă ştiute.
După calendar
oamenii trăiesc
mai mult,
mai puţin.
Adevărul e însă că,
după propria măsură,
toţi trăiesc exact,
acelaşi număr de măsuri.

De s-ar auzi toate ceasuri,
când bat,
ar surzi chiar şi cei ce niciodată nu aud,
chiar şi mult căutatul infinit...

Multul puțin dar

Ţi-am dăruit acum un gând pe fugă,
Nu m-am întins cu gându-ţi la poveşti,
C-aşa îmi este felul meu de a da veşti,
Când va urma dă semn că se conjugă.

În mod voit, am spus, ce-am spus, în grabă,
În mod voit, mai mult n-am vrut să spun,
E dreptul tău să cauți drumul bun,
Să vezi ce-ţi pune viaţa pe tarabă.

Aveam cu mine multe argumente
Care putea, vorbind, să aibă rost,
Dar am simţit că vremuri care-au fost
Încă te ţin în vechi coronamente.

Am pus în vers o minimă idee,
Ca să ţi-aduci aminte ce va fi,
Şi să-nţelegi că nu te poţi opri,
Din drumul tău, de-a fi mereu femeie.

Ceea ce-i spus, e spus, şi va rămâne,
Fie că-i vorbă sau rămasă gând,
Chiar de-s uitate, timpul, chiar trecând,
Nu va voi prea mult să le amâne.

E vorba,-n fapt, de mine şi tine,
Cu mult şi cu puţin, în mod egal,
Deloc absurd, deloc în mod formal,
Aşa cum e normal şi se cuvine.

Puţinul dar, puţinele cuvinte,
Adună timp enorm ce-am risipit,
Când ne credeam destinul împlinit
Şi-aveam o viaţă-ntreagă înainte.

Toate-s acum altfel, dar o schimbare
În sens total, ce poate fi suprem,
De care nu-s puţini cei ce se tem,
O vom trăi, trăind şi-a ei urmare.

Acesta-i darul, dincolo de fugă,
E-aducător de mult mai multe veşti,
Nu ţi le-am spus, nu le-am făcut poveşti,
Ca nu cumva, un gând, să le distrugă.

Din noapte de februar

Februarie uitase să mai ningă,
Nici rostul ce-l avea nu era clar,
Pe sine încerca să se convingă,
De ce-şi avea un loc în calendar.

Se tot grăbea să intre-n primăvară,
Şi ne grăbea să ni-l avem părtaş,
Pecetei ce, la ceas târziu de seară,
Se va dori, rupându-se, făgaş.

Prin vrerea lui, în casa de sub munte,
Cu tine noaptea nu-şi găsea sfârşit,
Că se-mplinea mereu prin amănunte,
Simţindu-ţi gândul tău real ţintit.

Trupul tău gol iradia lumină,
Un alb opal, menit a străluci,
Şi te-arăta, iertându-mă de vină,
Şi te-arăta voind a ferici.

N-aveai odihnă, nu-ţi găseai motive,
Dorinţei mele să îi pui hotar,
Sau, definind simţiri prin adjective,
Să adormim spre trecere-n zadar.

Sânii-ţi săltau mânaţi de unduirea
Trupul plin de un zdurdalnic dor,
Întredeschis, de cum mi-a fost pornirea
În a nu fi nicicum risipitor.

Lumina nopţii se-ascundea-n pădure,
Când părul îţi sălta ca dus de vânt
Ca să nu lase ziua să îţi fure
Esenţa mult trăitului avânt.

Eram, şi eu, și tu, fără oprire
Totul fiind mereu continuat,
Şi n-aveam nici îndemn spre tăinuire,
Orice-ar fi fost, orice ar fi urmat.

Într-un târziu, în zori, pe zi lumină,
Ştiind că drumul vieţii ni-i deschis,
Ne-am hotărât ca-n noaptea ce-o să vină
Să mergem, negreşit, în Paradis.

Vedeam în ochi dorinţa şi speranţa,
Şi gândul că în tine sunt păstrat,
Iar trupu-ţi mă-nvelea în cutezanţa
Femeii ce-i întreagă prin bărbat.

Februarie, în trecerea-i firească
Ne-a prins într-al trăirii calendar,
Ca prin urmări de faptă omenească
Să-mi fii, pe totdeauna, dar din dar.

Caniculara esențialitate

Veni-va iar canicula nebună,
Şi, rar, furtuni cu iz răcoritor,
Şi nopţile cu stele ce-or s-apună
Ca semn că timpu-i, totuşi, trecător.

Ziua va fi, doar uneori, normală
Lăsând uitării multe din firesc,
Numai în zori, cu multă-nvăpăială,
O să se-ntâmple gândul omenesc.

Şi mult voi aştepta să vină seara,
Să te dezbraci de gândul rătăcit,
Ce vrea să te încarce cu povara
A ceea ce nici el n-a reuşit.

Ca mai apoi, părând o întâmplare,
Să-mi laşi vederii croiul de contur,
Într-un preludiu-al clipei următoare
Pe care, să îl pierd, nu mă îndur.

Aşa, fiebinte, forma să se-arate
Prin ceea ce nu e mărturisit,
Ca să îmi fie clar că-mi dai dreptate
Să nu mă las de vraja-i ţintuit.

Va fi să fiu, iar, însetat de tine,
Şi-am să te vreau, mai mult, să te tot gust,
Cu buzele ce vor să ţi se-nchine,
Când palma-şi face formă al tău bust.

Şi când sub pieptu-mi sânii-mi vor da semne
Că drumul înălţării-i netezit,
Fiind momentul clipelor solemne,
Să nu-ndrăznesc să spun că-s obosit.

În carnea ta, emoţia extremă
Mă va păstra amprentă de neşters,
Esenţială vrajă şi dilemă
Al unui alt, lăuntric, univers.

Nebunul bun

Un biet bolnav ce zace prin spitale,
Fără de boli de trup, ci doar de gând,
Bătându-şi drumul dinspre deal spre vale,
Râde amar, vorbeşte rar, plângând.

Şi uneori se-aşează lângă mine,
În scurtu-i timp ce-l scoate din coşmar,
Şi-mi zice că nici mie nu mi-e bine,
Că zbaterea-mi e multă şi-n zadar.

Nebunul, care şade-n fața mea,

Şi-mi dă parcă-ntrebărilor răspuns,

Mă-ntreb cum poate, întru tot, vedea

Ce eu nu las vederii-ndeajuns...

Mă tot îndeamnă să nu iau în seamă,
Cuvintele ce vor să aibă preţ,
Al celor ce, pe faţă mă aclamă,
Dar mă privesc, prin spate, cu dispreţ.

Să-i las să spună ce-or voi să spună,
Ca să rămân macar cel ce am fost,
Să-i las să-mi pună, de vor vrea, cunună,
Mascându-mă ca iepurele prost.

Firesc e-acum să mă comport așa,

Să se-nţeleagă totul în alt fel,

Podiumul lumii e de mucava,

De n-ai modele nu poţi fi model...

Să fiu atent, cu maximă prudenţă,
Să-mi retuşez pornirea cu elan,
Că-s acuzat, oricum, de indecenţă
Neacceptând un rol de curtezan.

Uitând de sensuri, să numesc reformă
Absurdul pus în rang necuvenit,
Oricâte-aş şti, să tac, măcar de formă,
Ca să arăt că sunt, cum vrea, smerit.

Gându-l îndeamnă iarăşi a pleca,

Pe drumul dinspre vale înspre deal,

Nu-mi lasă timp, măcar a-l întreba,

Ceva, orice, banal sau nebanal.

Dar vorbele îi sunt întru dreptate,
Că azi trăim normat prin nişte legi
În care lanţul e o libertate
Pe care, om fiind, nu poţi s-o negi.

Din gura lui cinstită vorbă cade...
Cum să mai zic acum "bietul de el"?
Că el, chiar cu gândirea-n episoade,
Nu se înşeală, însă eu mă-nşel.

Mai multă claritate de-aş avea,

Tot n-aş putea mai bine să numesc,

Ceea ce el, trăind în lumea sa,

Vede, real, absurdul ce-l trăiesc.

Iarnă și cuvinte

Ce timp era... Eu îmi aduc aminte,
Iarna aceea cu zăpezi polare,
Când palma-ţi strânsă ocrotea cuvinte
Şi multe primăveri de aşteptare.

Cuvintele-s prin cărţi poveşti banale,
Multe vorbesc dar nu îşi au puterea
De-a readuce, sufletelor goale,
Motiv de a cunoaşte mângâierea.

În faţa ta îngenunchez o viaţă,
Un adevăr îţi spun, te rog să crezi,
Că vin din rătăciri prin nori şi ceaţă,
Urmele ei poţi încă să le vezi.

Ai apărut atunci, ca o magie,
Când căutai prin lumea de idei
Şi murmurai aceeaşi poezie
Despre greşeli făcute de femei.

De frig, cuvinte risipeai puţine,
Însă-mi spuneai tot ce vroiai să spui
Şi-nţelegeam, uşor, că e mai bine
Să fiu părtaş la umbletu-ţi haihui.

N-aveam nici unde să ne fim aproape,
Nici timp n-aveam de gânduri de altfel,
Frigu-ncerca mereu să-ngheţe ape
Ştiind că temeri mari aveau de el.

Palma deschisă a deschis şi cartea
Scriindu-ţi, pas cu pas, numele-ntreg,
Ca să-mi alungi, pe totdeauna, moartea,
Cu nemurirea, liber, să mă leg.

Drumuri de departe

Drumul e lung... e lung, nu mi se pare,
Mereu îl vreau mai scurt, și să ajung
Să uit că vin din timpuri de uitare,
Un gând, cu rost prea mic, să pot s-alung.

Totul e nou, puţinul de-altădată
Prin amintiri e sigur rătăcit,
Puţine gânduri vechi mi se arată,
Că nici nu ştiu de când n-am revenit.

Mereu mă simt venind din altă lume,
O lume-n care timpul nu-i reper,
Iar omu-i obligat să îşi asume
Vinovăţii când visele îi pier.

Caut mereu să văd în zări, departe,
De unde vin şi unde mă tot duc,
Dacă ideea încă ne desparte,
Sau temerea-mi e doar un gând caduc.

Vin de departe, zic, şi merg aproape,
Nu-mi este clar, la-ntors ce-am să găsesc,
Dar parcă vreau detalii să îmi scape,
Şi-acolo unde merg să mă opresc.

Aş vrea acum, mai mult ca altădată,
Să uit de drum de vale, ori de deal,
Găsind a lumii faţă luminată
În orice gând al traiului real.

Atât de lung e drumul... Greu îmi pare,
Mă rătăcesc, simţind c-am obosit,
Şi tot venind din marea-mi depărtare,
Afla-voi cândva că voi fi murit.