Urmare de cuvânt

Cuvântul spus e spus pe totdeauna,
Şi faptă e când faptă a descris,
Se lasă dus o vreme cu minciuna,
Dar în conştiinţă e pe veci înscris...

Uşor e azi, dar mult mai greu e mâine,
Şi mult mai greu când ceva faci uitat...
În miez de noapte şti-vei c-a fost bine
Că vieţii şansa nu i-ai mai furat...

În miez de noapte... Da... În miez de noapte,
Prin sensuri născătoare de poveşti,
Trăiri de clipe vor descinde-n fapte
Grăbindu-te să nu le tăinuieşti.

Trăiri de-o clipă... Pentru-ntreaga viaţă,
Ce s-a lăsat pierdută în zadar,
Vor răscoli în zori, spre dimineaţă,
Prea multa măsluire de cântar.

În zori de zi... Te vei privi-n lumină,
Grăbită unei vieţi de zi cu zi,
Şi-ai să-nţelegi de ce te cred divină,
Şi că în locul tău doar tu poţi fi.

În locul tău... E doar un fel de spusă,
Nimic nu-ntrece un superlativ...
Te vei lăsa de viaţa ta sedusă,
Şi-am să-ţi rămân sedus definitiv.

Cuvântul spus... N-a fost doar întâmplarea,
Avea motive pline de-nţeles...
În miez de noapte ne va fi chemarea
De-a merge pe un drum deja ales...

Motive de dovezi

Când nu credeam, n-aveam nici o dovadă
Şi căutam minuni, numai minuni,
Ceva fără putinţă de tăgadă
Constrâns de absolute noţiuni.

Orice idee ce-mi venea în minte,
De nu-mi era, direct, pe înţeles,
O încercam de-i rece ori fierbinte,
Dezintegrând-o până la exces...

Mă îndoiam, chiar nu-mi dădeam crezare
Pornirii de a face primul pas,
Voind a face ziua mare, tot mai mare,
Priveam mereu, cu gândul, înspre ceas.

Spuneam că-mi sunt cu multă trebuinţă
Şi cele ce n-aveau vreun folos,
Iar în prea multa mea obişnuinţă
Ochii-mi priveau, căutători, în jos.

Nemaiavând puterea de-a-nţelege,
Ceva, ce nu ştiam, m-a îndemnat,
Să văd că mintea mea mereu alege
Doar concordant cu ceea ce-a-nvăţat.

Şi-atunci am apucat pe-o altă cale,
Ce mă lăsa să ştiu unde ajung,
Când urc pe munţi sau merg numai pe vale,
Cum să scurtez un drum crezut prea lung.

Am început a-mi da crezare mie,
Şi-am început să fac ştiind să fac,
Că-n mine regăsesc pe cel ce ştie
La boala neputinţei un alt leac.

Şi pas cu pas, crezând în biruinţă,
N-am mai avut priviri pierdute-n gol,
Nici controverse nu găseam, prin ştiinţă,
Uitasem de al drumului ocol.

Găsesc, abia acum, mereu dovada
Că munţii nu sunt timpului reper,
Că necredinţa-i soră cu tăgada
Şi că şi-aici trăim la fel ca-n Cer.

Înspre Cer...

Ridică-ţi ochii, înspre Cer, femeie,
Şi caută să vezi al razei drum,
Când gândul stă-ncolţit de o idee
Care-ţi îmbracă sufletul în fum.

Nu te-ndoi că poţi avea putere
De-a schimba în bine orice rău,
Chiar dacă-ţi simţi durerea decădere,
Ca un blestem căzut pe capul tău.

Chiar de-ai căzut nu sta să-ţi fie frică
De piatra care crezi că te-ar lovi,
Adună-te-n puteri şi te ridică,
Altfel, cei păcătoşi, te vor strivi.

Nu te-ntreba, când drumu-i o cărare,
De nu-i mai bine înspre înapoi,
Nici când abia zăreşti, departe-n zare,
Lumini de zori, dacă sunt vechi sau noi.

Când simţi că un oricare te priveşte
Voindu-te mândriei de folos,
Spre ceea ce-ţi e viaţa te grăbeşte
Ca să n-ajungi să ţi-o întorci pe dos.

Nu te uita la modă, la modele,
Că rod nu dă doar pomul lăudat,
Priveşte cerul... noaptea-i plin de stele
Dar nu-i la fel ca ziua, luminat...

Şi dacă simţi, în jurul tău, furtuna
Scornită de un nor cu vag contur,
N-o lua în seamă, fiindca nu-i totuna
Sufletul mic cu sufletul obscur.

Chiar dacă nu vezi nori ori curcubeie,
Ori soarele e prea dogoritor,
Ridică-ţi ochii, înspre Cer, femeie,
Şi doar de el, mereu să-ţi fie dor.

Prevestiri de rar

Îţi spun acum, când n-am nici o dovadă,
Privind nu-n calendare, ci pe ceas,
Fără să am motive de tăgadă,
Că ni-i atât de-aproape primul pas.

Cum ordinea ideilor îmi scapă,
De graba vieţii fiind şi eu surprins,
Ştiu că la fel cum piatra-n apă crapă,
Vom fi un tot, de-al faptei gest, cuprins.

Nefiind constrânşi de dogmă, ori de normă,
De ceea ce, spun unii, că-i normal,
Ne vom trăi-n firescul fără formă,
Definitoriul sens de val şi mal.

De vrem privi spre vremea ce urmează,
Trecând prin al prezentului tipar,
Ideea, într-un fel, ne şi tentează,
Şi, în alt fel, ne pare-a fi-n zadar.

Dar pragul serii zbateri va înfrânge
Prin simplul gest de-a nu ne-mpotrivi
Dorinţei clipei ce-o purtăm în sânge,
Hotărâtoare-n tot ce vom trăi...

Întâiul pas, lumeasca primă faptă,
Din ziua care-i rară-n calendar,
Ne vom avea-o ca reper şi treaptă
A regăsirii-n sens elementar.

Măsura ca timp

Timpul lumii noastre e măsura
Gândului cu rost făptuitor,
Modelat de noi şi-ncărcătura
A mai tot ce nu-i folositor.

I s-a dat un sens şi o menire
De a ţine vieţii socoteli,
Când, din mult prea multă amăgire,
Ea e doar un şir de îndoieli.

Şi s-a spus că timpul e o lege
Totodată şi judecător,
Care altă cale nu alege
Şi condamnă nepărtinitor...

Omul, mai mereu fără credinţă,
Cu destinul când nu s-a-mpăcat,
L-a găsit a fi cu rea-voinţă
Dar mereu pe el a pariat.

Pierderea, de-a luat-o cumva-n seamă,
A privit-o numărând pe ceas,
Ca să uite mult mai marea teamă
De-a se şti în urma lui rămas.

Din orgoliu mare, din mândrie,
Căutând absurdului motiv,
S-a trezit cuprins de isterie
Preferând consensul relativ.

Astfel omul spune că trăieşte
Ani ce sunt un atribut banal,
Hotărând că timpul defineşte
Viaţa, tuturor, în mod real.

Refuzând contrare argumente
Ce-i arată drumu-i prea greşit,
Pune-n loc iluzii pertinente,
Ca să-şi aibă moartea just sfârşit.

Definitoriul “este”

Raza de lună e-ntunecată
Când zorii zilei ochii-mi privesc,
Că-mi văd trăirea îndatorată
Nopţii pe care o părăsesc.

Visul se-ascunde într-o idee,
Goală de fapte, plină de sens,
Ca să-mi arate alte trasee
Ce lasă-n juru-mi un gol imens.

Prima-ntâmplare trece în grabă,
De-atâtea gânduri pare-a nu fi,
Mintea-ntristată mi-e veşnic snoabă
Şi doar ce este vrea a mai şti.

Ziua începe spre a se trece,
Ca o-ntrebare fără răspuns,
Chiar şi cu gluma timpul se-ntrece,
Nu-i niciodată îndeajuns.

Cât e amiază, ziua e mare,
Fără motive de-a se sfârşi,
Când depărtarea fuge în zare
Având speranţa de-a tot fugi.

Dar vine noapte, şi dă de veste
Că toate-n lume au un revers,
Că existenţa dă sens, prin "este",
Eternităţii din Univers.

Fireasca margine de noapte

Ne-am regăsit în marginea de noapte,
Ce rostuia privirile în gol,
Când gândul n-avea loc de-atâtea fapte
Scăpate de-al firescului control.

Putem să spunem că din întâmplare,
Că unele idei au coincis,
Sau că-ntr-o lume care nu-i prea mare,
Conjuncturalul, rosturi a decis.

Însă firescul vieţii, ca idee,
Nu-şi lasă tot motivul înțeles,
Ştiut fiind, că tu, fiind femeie,
Dorinţei îi doreşti un drum ales.

Şi n-avem noi destulă claritate
Să desluşim al tainei calendar,
Dar când trăi-vom fapte întâmplate
Rostul acelei nopţi ne va fi clar.

Din miezul zilei, înspre prag de seară,
Vom fi o-ntreagă lume doar noi doi,
Trăind în formă pură, singulară,
Sfânta poveste-a marilor eroi.

Iar nopţile ce vor urma să vină,
Purtând pecetea nopţii de-nceput,
Avea-vor cer senin şi lună plină,
Şi gând spre viitorul absolut.