Amintire de enigmă

Spun unii că mereu ai fost enigmă,
Un lacăt cu un cifru complicat,
Un fel de etalon şi paradigmă,
Ce ani, şi ani, aceeaşi s-a păstrat.

Chiar şi acum ascunzi la sân mistere,
Făcându-mă să explorez profund,
Găsind mereu tot două emisfere
Ce mă cam fac în vis să mă ascund.

Flămând de tine te ghicesc în stele,
În umbre de lumini ce mi te-ascund
Într-un cotlon din visele-mi rebele,
Când chiar am timp de a gândi profund.

Ajung și eu un semn de întrebare
Acutizat de-al clipelor tipic,
Şi-aş vrea să cer iubirii programare
Când timpu-l văd un simplu pronostic.

Mi-aş pune chiar pe suflet ipotecă
Dacă acum n-aș ști al tău răspuns
Când caut printre sâni şi-mi fac potecă
De parcă aş avea un gând ascuns.

Aşa ajung să mă ascund în tine,
Şi-n tine, veşniciei să mă las,
Sedus, cu totul, de trăiri divine,
Prin gândul la enigma ce-ai rămas.

Amănunte de aici, de acum...

Acum, aici, ştiu multe amănunte
Despre mai tot ce-i clar că am în gând
Şi chiar de nu mă vreau în primul rând
Știu cât de-nalt e vârful unui munte.

Vechilor fapte nu le caut scuze,
Nici nu ţin cont de-al lumii argument,
Mă raportez la un banal prezent,
Oricât vrea el speranţe să-mi refuze.

În simpla mea, şi scurtă, rugăciune,
Gânduri de dor, stingher, mă regăsesc,
Chiar dacă uneori mă amăgesc,
Închipuindu-mi semne de minune.

Până aici mi-am ars prea mult privirea
Cu gânduri însetate de idei,
Iubind, în taină, sute de femei,
Ce-şi căutau, la fel de mult, iubirea.

Până acum spuneam că nu se poate
Un adevăr firesc privit antum,
Ce-n mod surprinzător îţi iese-n drum
Când crezi că, totuşi, le cam ştii pe toate.

Aici şi-acum, prin fapte şi cuvinte,
Înţelegând realu-n mod real,
Având reperul sensului normal,
Învăţ să cred că viaţa nu mă minte.

Trăind un vis, din file de poveste,
Mă simt redevenind adolescent,
Şi mă prefer al timpului prezent,
Oricât se trece el fără de veste.

Irelevantul echivoc

Pe multe drumuri mi-am purtat speranţa
Şi-am explorat tăceri şi doar tăceri,
Voind să demonstrez irelevanţa
Dorinţei de trăire prin plăceri.

M-au motivat, să îmi urmezi chemarea,
Atât de mult, ciudate, întâmplări,
Ca-nţelegând ce-nseamnă depărtarea
Să ştiu fugi de ale ei urmări.

Ştiam că nu se-aşterne cale-ntinsă
Dacă spuneam, cumva, că-s obosit,
Că poate fi, de efemer învinsă,
Viaţa vândută lamei de cuţit.

Am colindat pe mări necunoscute,
Prin depărtări de ani-lumină-am fost,
Şi-am căutat prin veacuri revolute,
Motivele ce vieţii îi dau rost.

Am mers, şi-am mers, drum fără de odihnă,
Parcă dator mereu şi altor vieţi,
Înţelegând să ştiu c-avea-voi tihnă
Când se vor şterge negrele peceţi.

Trecând păduri şi câmpuri neumblate,
Am căutat al apelor izvor,
Fugind de umbra marilor palate
Şi de-al lor trai mereu amăgitor.

Aşa am mers... cu ochii printre stele,
Şi-am adormit la poarta unui vis,
Gândind că dacă m-aş urca la ele
Timp n-aş avea de tot ce mi-am promis.

Şi m-am trezit aici, în căutare,
Trecând prin porţi şi cumpene de foc,
Având mereu în minte-o întrebare,
Ţintind spre stele fără echivoc.

Portret rebel

De-atâtea ori ţi-am spus că eşti frumoasă,
Ţi-am spus-o înainte să te ştiu,
Şi-aşa îţi spun şi-acum, nici nu îmi pasă
Că unii-mi spun că este prea târziu.

Te-am zugrăvit, mereu, în poezie,
Te cunoşteam, ziceam, din amintiri,
În vis mi-erai rebelă fantezie,
Modelul unei veşnice iubiri.

Aşa cum eşti, am spus... Deja-i ştiută
Privirea ce ţi-o ai, în mod firesc,
Şi chiar când lupţi pe-a timpului redută
Mi-e clar că dat îmi e să te-ntâlnesc.

Am tot vorbit, spunând cuvinte multe
De trupul tău ce mulţi ţi-l vor văzut,
De neputinţa vrerilor oculte
Ce l-au dorit în patimi decăzut.

M-am învăţat, deja, visând, cu tine
Nimic acum nu-ţi poţi păstra ascuns,
De nu mai ştiu ce încă mă reţine
Şi-n vorbe pun un evaziv răspuns.

De-atâtea ori am spus, şi n-aveam teamă,
Să cred că tot ce spun e chia real,
Să nu îmi pese a lua în seamă
Mult prea normalul gând raţional.

Acum te văd şi-ţi spun că eşti frumoasă,
În ochi îţi văd al vieţii foc mocnind,
Şi mi te cer, lui Dumnezeu, mireasă,
Ca-n nemurire să ne fim, trăind.

Stindarde ale nopții

E noapte... E-ntuneric... De afară
Aud în depărtare câini lătrând,
Îmi spui în şoaptă tot ce ai în gând,
Eu sânii-ţi gust şi simt că-i primăvară.

Buzele-ţi ard de dor şi aşteptare,
Cuvântul în rosteşti tremurător,
Trasul de timp e-o mare apăsare,
Când simt că trupu-ţi tot e un fior.

Nu-ţi pot lăsa dorinţele să moară,
Cum nici dorinţa mea nu pot s-o las,
Cumva mi-aş trage sufletul pe sfoară,
Şi-n urma vieţii m-aş simţi rămas.

E noapte şi mă-mbrac, din nou, cu tine
Ca să mai uit de alte nopţi pustii
Nemaivoind ca zorii s-o termine,
Sau, de va fi, să fie zori târzii.

Se-aşează iar, în vârf de munte, luna,
Ca să-ţi vegheze al odihnei vis,
Cum nu mai sunt prieten cu furtuna,
Liber mă simt, nicicum un compromis.

Mă las, tăcut, lumeştilor repere,
În focu-ţi intru, mi-e plăcut să ard,
Îţi sunt plăcere şi îmi eşti plăcere,
Îmi eşti stindard şi-mi spui că-ţi sunt stindard.

E noapte, şi, pe-afară-i beznă mare,
Umbrele-apar reduse la extrem,
Trăirea clipei n-are-asemănare,
E binecuvântare şi blestem.

Luptători cu ideal

Eu nu mai cred că ceva ne omoară,
Precum un val care izbeşte-n mal,
Mai mult decât pornirea, clar, elementară
De-a transforma realu-n ideal.

Avem cămaşa-n spate, toată ruptă,
Şi-n piele tăietura de cuţit,
N-avem de ce fugi de-această luptă,
Cu idealul nu e de glumit.

Contradictoriu, totul se repetă,
Şi rău, şi bine, e în orice zi,
Dar noi ne-avem iluzia concretă,
Altceva nu ne poate mulțumi.

Râvnim înspre proiecte grandioase,
Dar vrem să fie practic şi util,
Deşi simţim un frig cumplit în oase
Ne încălzim cu-n ideal subtil.

Oricât de grea ne e realitatea,
Oricât de neştiut ne e realul,
Măsurii nu-i admitem jumătatea,
Vrem s-o-ntregim precum ni-i idealul.

Primim minciuni, în faţă, zi şi noapte,
Şi ne dorim un altfel de venit,
Pentru copii vrem pâine şi vrem lapte,
Sătui de-atâtea muchii de cuţit.

Dar ne trăim împerecherea tristă
Cu un absurd, de multe ori, frapant,
Precum când un abis, care există,
Cu-n monument, se umple, aberant.

Lupta din noi ne pare a fi dreaptă,
E ceva ce ştim clar că e normal,
Că-n ierarhii ne urcă cu o treaptă,
Urcarea fiind şi ea un ideal.

Mereu ne facem false jurăminte,
Voind să nu trăim printre minciuni,
Sperând că idealul nu ne minte
Şi că putem să credem în minuni.

Ne îngropăm în luptă până-n moarte,
Făcând din idealuri un tezaur,
Dar, ideal, firescul ne desparte,
De mult doritul viitor de aur.

Ascultătorul zid

Trăirea ni-i, zicem, ocultă...
Prin zid însă unii m-ascultă,
Şi-ncearcă să facă din mine,
Un ceva ce lor le convine.

Îmi spun că mă apără, poate,
De-a face un rău, ori păcate,
Dar tot mi-aș dori să-mi explice
Cu cine e totuși complice?

Îl simt cum de vise mă suge,
Şi-mi pune iubirii belciuge,
Aceasta nu cred ca-i o veghe,
Mai repede-i umbră de zeghe.

Nu ştiu cum nici somnul nu-l fură
Când zic ce îmi vine la gură,
Dar ştiu că-i e dat să se mire,
De-n vorbe-i pun stropi de jignire.

Nu-mi pasă, n-am nici o idee
De este bărbat sau femeie,
Aş vrea doar să ştiu ce trăieşte
În viaţa-i ce-o duce muţeşte.

În vremea aceasta de luptă
Dreptatea-i o sabie ruptă,
Şi ea se închină-n tăcere
La cei ce ajung la putere.

Ca cel care-n taină m-ascultă,
Slujind o putere ocultă,
Sunt mulţi, o întreagă armată
De Iude cu spirit de haită.

Ne intră prin case, hoţeşte,
Ne strâng demnitatea în cleşte,
Ne intră-n cearşaf, chiar şi-n piele,
În creier, de gânduri să-l spele.

În ochi, nevăzut ne pătrunde
Prin tehnici ticsite de unde,
Să pună-n tipar raţiunea,
Să schimbe-n bizar viziunea.

Ne-ascultă fereastra închisă,
Şi chiar o banală premisă,
Ce facem, ce spunem, se ştie,
Ni-i viaţa amară prostie.