Rol de actori

Suntem cu toţii nişte bieţi actori
Ce ne urcăm, în zori de zi, pe scenă,
Plângându-ne, pe seară, de-o migrenă
Ce, prin recul, ne dă şi mari fiori.

Ne mai jucăm de-a dragostea, spunând
Că al iubirii foc se tot aprinde,
Şi uraganul lumii-l tot extinde,
Cu mult mai mult decât ne-ar fi în gând.

Punem mereu speranţe la sertar,
Ducându-ne cu gândul înspre stele,
Chiar dacă poartă amăgiri în ele,
Făcându-l, tainei, preasfinţit altar.

Şi mai jucăm, din când în când, un rol,
Când sărutăm ca Iuda, spre a vinde,
Pe doi arginţi, ori, cumva, pe merinde,
Împreunări cu iz de protocol.

Vorbim, în vis, de-al zborului înalt,
Mereu privind, în gol, spre adâncime,
Punând mereu pariu pe-ntunecime,
Considerând urcuşul simplu salt.

Doar ochii ne trădează, lăcrimând,
Oricât ni-i vrem ascunşi prin neclipire,
Oricât ni-i vrem căzuţi în adormire,
Orice, prin fals, ne vrem trăi în gând.

Orizont de clipă

Natura-şi face ordine prin minte,
Mizând pe calmul orelor târzii,
Și stând mereu, în gând, cu cele sfinte,
Iarna brodează fin dantelării.

În vremea ei, în care fulgii-n joacă,
Ascund, sub alb, cam tot ce-i de văzut,
Și glazurează brazi cu promoroacă,
Uitările-și iau drum înspre trecut.

A fost un an, altfel, să se sfârșească,
Lăsându-ne ce și-a avut real
Și tot ce-a fost menit să se-mplinească,
Dar s-a oprit simțind al iernii val.

E tot mai albă raza de lumină,
E tot mai alb al clipei orizont,
Esența ei, eternă și divină,
Dă rost coexistenței prin afront.

Se limpezește apa în izvoare,
Nemaivoind să tremure în frig,
Când ochii și-i deschide înspre soare,
Găsindu-și copca un real câștig.

Și-ntregul cer, la rândul lui se zbate,
Să înțeleagă tot ce-i de-nțeles,
Să fugă de cărări întortocheate
Și de al lumii noastre clar regres.

Natura, întru tot, se ordonează,
Își pune adevărul în prim-plan,
Și, prin contururi, sensuri creionează,
Pentru atât cât poate fi un an.

Hoți de lemne

Copiii zac în frig, luaţi aminte,
Nu spuneţi,fără noimă,"Ăştia fură!",
Lăsaţi-vă, un timp mărunt, de ură,
De ce-aţi vrea legea "dinte pentru dinte"?

Drumul ne e mereu, mereu, cu teamă,
Chiar şi de-acasă spre pădure,
Că orişicine vede o secure
Gândeşte doar la a pădurii dramă.

Noaptea muţim, vorbim numai în semne,
Şi nu prea avem drumuri pe şosele,
Veşnic uităm că ceru-i plin de stele,
Contează doar să ducem casei lemne.

Ne inventăm tot timpul o minciună
Pentru oricine mersul ni-l întreabă,
Pentru prea multa arătata grabă
Prin nopțile geroase, fără lună.

Nu ne întreabă nimeni ce motive
Ne-au transformat în truditori de noapte,
Dar suntem judecaţi că facem fapte
Ce au urmări extrem de distructive.

Pentru pedepse legile sunt multe,
Şi, pururi, circumstanţe agravante,
Dar în virtutea legii arogante,
Nimeni nu stă o clipă să ne-asculte.

N-avem ce face, că sunt scumpe toate,
Iar munca noastră nu e de valoare,
Când casa-ntreagă-n frigul iernii moare,
Punem în joc şi sfânta libertate.

Tăiem ce-i bun de foc şi pe alese,
Şi doar atât cât e de trebuinţă,
Lemn pentru foc, deci lemn de folosinţă,
Nu pentru bani ori alte interese.

În alte vremuri noi am pus pădurea,
Ne-am îngrijit de ea să crească mare,
Şi ne ştia şi ea pe fiecare,
Nicicând nu am atins-o cu securea.

Mare fiind, mereu ne lua în seamă
Ştia, parcă mereu, ce ne lipseşte,
Şi ne-ajuta să-o ducem omeneşte
N-aveam, ca azi, de ierni atâta teamă.

Vremuri s-au dus, acum e altă vreme,
Pădurea a fost dată-n stăpânire,
Iar noi, suntem o vagă amintire,
Prezenţi în ştiri, ca teme şi probleme.

Legea-i la voi, puterea e a voastră,
Furăm, din când în când, câte-o căruţă,
Frigu-i la fel ca legea, nu ne cruţă,
Cu el însă luptăm în legea noastră.

La drama vieţii nimeni nu gândeşte,
La traiu-n sate nu se ia aminte,
Dar de s-ar scoate dinte pentru dinte
Ar înţelege mulţi ce le lipseşte.

Noi suntem hoţi... Dar vouă ce vă pasă?...
La tot ce facem noi sunteţi atenţi,
Dar voi la voi priviţi indiferenţi,
Vă e destul că staţi închişi în casă.

Nici noi, nici voi, n-avem deloc putere
Ceea ce ştim că-i strâmb să îndreptăm,
Noi însă n-avem cum să exultăm,
Ieşind în stradă pentru o părere.

Cu vrerea voastră face puşcărie,
Tot timpul suntem cea mai bună plată,
Ai unei legi de alţii comandată
Dar şi de voi impusă cu tărie.

Orice va fi, în plină zi, ori noapte,
Cât fi-vom vii, ori de vom fi morminte,
Copiii zac în frig, luaţi aminte,
Nu judecaţi greşit aceste fapte.

De om, de domn, de somn

Omul care-ajunge domn

Dacă nu mai este om,

S-au urcat deja în pom

Și își doarme-al morții somn.

Zbateri fără sens, fără motive,
Se tot vor firesc esențial,
Însă-s doar senzații convulsive,
Derivând din patosul banal.
Nu-și mai are, nimeni, să-nțeleagă,
Timp care să-i fie nepierdut,
Cum și când, în mod absurd, se neagă
Chiar și adevărul absolut.

Unii spun că faptele li-s bune,
Alții spun că totu-i evaziv,
Adevărul tot mai rar se spune,
Interesu-i clar și volitiv.
Excelenţa-i cauză de formă,
Un delict fanatic și debil,
Care pune-o pedică enormă
Drumului uitat a fi servil.

Dincolo de clipa următoare
Datul omenesc e doar decor,
Pus, ca punct, sub semnul de-ntrebare,
Când e dat să fie-al tuturor.
Prea puține vorbe trec în fapte,
Mult prea multe nu-și mai au nici rost,
Mult prea multe întrebări în șoapte
Pun accent pe vremuri care-au fost.

Printre replici şi acuze

Acum, aici, ştiu multe amănunte
Despre mai tot ce-i clar că am în gând,
Şi chiar de nu mă vreau în primul rand,
Ştiu cât de-nalt e vârful unui munte.

Mâinile-mi stau unite-n rugăciune,
Dând relevanţă unui gând firesc,
Lăsându-mă să ştiu că-ntineresc
Şi uit de orice mare slăbiciune.

Nicicui, nu văd motive, să-mi cer scuze
Pentru ceva ce este fapt real,
Văzut de ipocriţi ca anormal,
Generator de replici şi acuze.

Trăind ca-n vis, a dragostei poveste,
În suflet redevin adolescent,
Şi nu pot fi, în nici un fel, absent
Din viaţa mea, când vrea să-mi joace feste.

Şi iarăşi simt că a-nflorit iubirea
Pe un lăstar din sufletu-mi boem...
Din el va prinde viaţă alt poem,
Ce-şi va-mplini, cândva, cumva, menirea.

Semănător de dor

Îmi tot doresc o pană de rubin
Să scriu iubirilor pierdute,
Și vers profund să le închin,
În noaptea strofele tăcute...

Ieşite, ca dorință, din penel
Vor fi menite gândul a-l seduce
Dând poeziei formă de rondel
Sau epitaf ce-mi fi-va scris pe cruce…

Penelul îmi va fi toiagul drept,
Și arc în nesfârșita-mi vânătoare,
Și, mai mereu, duhovnic înțelept
Sfidându-mi firea mult căutătoare.

Pe-nalții munţii ai sufletului greu,
Pe albul câmp al colii de hârtie,
Cuvântul viu, trimis de Dumnezeu,
Va semăna, ori dor, ori bucurie.

Temându-se că norii sunt prea grei,
Doar lacrima metaforei cernite,
Mă va-ntreba ce știu de pașii mei
Ce bat la poarta viselor rănite.

Iar de-mi va fi dorința dor mărunt,
Privi-voi, ca și astăzi, înspre stele,
Și-mpovărat de-al tâmplei păr cărunt,
Ajunge-voi, un vers, rostit de ele.

Iarnă la Putna

În Bucovina ninge românește,
Ca-n vremuri vechi, în vremuri de demult,
Ca-n vremuri când știam cum se trăiește
Departe de-al absurdului tumult.

Brazii ce-s plini cu alburi de lumină,
Prin rostul lor de lumânări cerești,
Iarăși aduc la forma lor divină,
Uitate obiceiuri românești.

În valea Putnei e zăpadă mare,
Și încă ninge, alb, frumos, curat,
Sfințind străvechiul loc de închinare
Ce chiar de Dumnezeu ne-a fost lăsat.

Din munți coboară, molcom șerpuite,
Pe vaduri ce-au uitat să-și aibă mal,
Valuri de nori, de vânturi primenite,
Purtând blazon de timp medieval.

Ne luminează, cald, ca o făclie,
Bătrânul Daniil, prea mult uitat,
Lăsându-ne speranța pururi vie
Că viața-i darul cel mai minunat.

Se mai aude zvon de veche larmă,
Venind dintr-un trecu cândva tumultuos,
Că nu-i e dat nici lui mereu să doarmă
Când alb e tot, când totu-i prea frumos.

Și totu-i vis, lumină din lumină,
Sub pas zăpada scârțâie ușor,
E iarnă-n româneasca Bucovină,
Și-i românesc întregu-i alb decor.