În față, un pas

În faţa voastră sunt cu-n pas... şi-atât,
În mod bizar, la fel mă lupt cu viaţa,
Şi, cu speranţe-ncerc să mai sparg gheaţa,
Tot căutând răspuns la "Cum?" şi "Cât?"

La rândul meu, de alţii-s la un pas,
Şi multe văd, dar uneori mi-e teamă,
Şi-aşa greşesc, uitând să iau în seamă,
Ceea ce-n urma lor găsesc rămas.

Vă dau şi eu de veste când greşesc,
Ori când resimt cum doare câte-o rană,
Impusă de condiţia umană
Şi adevărul traiului lumesc.

E datoria mea, în primul rând,
Să-nvăţ şi-apoi să dau spre-nvăţătură,
Spre a se şti că orice lovitură
La început e doar un simplu gând.

Trăiesc acum ce alţii au trăit,
Şi nu mai cred că-i doar o întâmplare,
Că-n clipa ce-i numită următoare,
Şi vieţii voastre-i este hărăzit.

Cu-n pas, sortit, şi eu devin dator,
Să vă arăt ce-nseamnă o greşeală,
Ca să nu staţi, prea mult, la îndoială
Când gândul vă e greu, apăsător.

Tăcerea-n joc de vorbe o atrag
Să nu devină descumpănitoare,
Şi să se-arate cât de tare doare,
Să vi se dea, de-a dreptul, în vileag.

Când simt, al unor vremuri vechi, sfârşit,
Deloc prin ele înseşi compromise,
Pun semn, să nu dormiţi prea mult în vise,
Să nu aveţi un somn prea obosit...

Viscol de vremuri

Prin viscol, e ştiut, cam greu se vede,
Chiar marginea de drum nu-şi are rost,
Pândeşte moartea-n orice adăpost,
Orbirea-n ochi degrabă se repede.

Nici gerul n-ar avea aşa putere
De-a măslui întregul orizont,
Fiind realităţii un afront
Cu umbre alergând după himere.

Chiar ceaţa, grea, în felurite forme,
Nu-şi are-n sens luarea de avânt,
Lăsându-se căzând înspre pământ,
Uitând de dogme, practici şi reforme.

Acum e viscol şi se viscoleşte
Un timp ce-şi dă nuanţă de prezent
Prin îngheţarea-n formă de accent
A tot ceea ce doar se nimereşte.

Şi se dedă-n năravuri la risipă
Lovind în mult prea rarul vertical,
În căutarea unui sens universal
Formei de fond, mereu stereotipă.

Căderii-n curgeri dă mereu motive,
Dând ca exemplu vârful de gheţar
Ce străluceşte-n albul cel mai clar
Cu largi şi felurite perspective.

E viscol şi, cu timpul, se-nteţeşte,
Nici omul nu mai poate fi văzut,
Ascuns în umbra unui timp trecut
De viscolirea ce, orice, orbeşte.

Veste în tăcere

De tine, rar, câte o veste-mi vine
Aştept să-mi spui doar ce mai vrei să-mi spui,
Nici tu nu ştii ce s-a-ntâmplat cu mine,
Şi poate crezi că umblu iar hai-hui...

Nu-ţi e uitată prima noastră noapte,
Cum nici uitat nu-mi este-ntâiul pas,
Motivul spus de-a-ntregul, printre şoapte,
Mereu ţi-l ai şi-l simt, la fel, rămas.

Fără să ştii, ţi-s, uneori, aproape,
Dar, mai tot timpul, timp de mine n-am,
Chiar mă şi tem, de tot, să nu mă-ngroape,
Păcatul renegării lui Adam.

Timide clipe-ţi laşi, în gând, spre mine,
Şi-ţi laşi dorinţa de-a mă vrea amant,
Dar şi pe tine viaţa te reţine
De-a crede-n adevărul relevant.

Ne-am cam întors din drumurile noastre...
Mă-ntreb de mai avem acelaşi ţel,
Dacă visăm aceleaşi nopţi albastre,
Ori dacă, în trăiri, suntem altfel.

Tăcerea mea, îmi spui, că e de vină,
Eu mă găsesc pe mine vinovat,
Încă mi-e greu să-ţi spun că eşti divină,
Când cad din deznădejde în păcat.

Aştept s-aud, din când în când, te tine,
Aştept, ce-i timpul tău, de vrei, să-mi spui...
Încă mai crezi că vei mai fi cu mine,
Că ai dreptate, recunosc, eu ştiu.

Motiv exhaustiv

Mă simt tăcut, şi-mi este de mirare,
De când mă ştiu, tot timpul am vorbit,
Când viaţa mi-a dat clipe de-ntristare
Cu îngerii m-am prins la povestit.

În căutare sunt şi ştiu mai multe,
Puţin mai spun din tot ce am de spus,
Mi-am învăţat tăcerea să asculte
Povestea unor vremuri ce-au apus.

Din amănunte, rar de tot văzute,
Am construit castele de nisip,
Şi-aşa s-au relevat necunoscute
Din actualul mit despre Oedip.

Comori ascunse se vor vrea găsite
Oriunde gândul poate fi purtat,
Păzite-s doar de blândele ispite
Ce cad, întotdeauna, în păcat.

Îmi las vederii porţile deschise
Când miezul nopţii se ascunde-n Cer
Și nu am timp să bântui prin culise
Ca să-l ascult, râzând, pe Lucifer.

Am încă-n minte vorbele uitate,
Puse în versul ce-i rămas nescris,
Şi care-n poartă, când, tăcut, vor bate,
Mă vor numi un mare indecis...

Dar chiar şi-aşa, nimic nu mă convinge
Tăcerii să nu-i las nici un motiv,
Doar dintr-o teamă că mă poate-mpinge
Pe drumul de consens exhaustiv.

O simt deja ca armă şi ca rană,
Şi-n viaţa mea mă simt atemporal,
Potrivnic în condiţia umană
Chiar dacă-s consecvent, principial.

Şi încă tac, chiar dacă o-ntrebare
Mă macină, tot timpul pe ascuns,
Punându-mă mereu la încercare
De a-i găsi, vorbind, firesc răspuns.

Convingătorul freamăt

De multe ori, când caut un răspuns,
Îl las, de-l am, să fie cunoscut,
Chiar dacă pare unul absolut,
Nuanţe ştiu că n-are de ajuns.

Ştiindu-te, mereu m-am întrebat,
Fiind cu tine, ce mi-aş mai dori,
Dorinţa de-aş putea-o domoli,
Ca fapta să nu fie un păcat.

Privindu-te, să nu îmi am alt drum,
Ci doar, în palme sânii să ţi-i ţin
Şi, cumva, răsfăţat, să mă abţin,
Când şoapa-ţi spune un firesc: Acum!

Şi să n-am timp, decât să te privesc,
Când pântecul, de dor descătuşat,
Purtând în el un foc învăpăiat,
Se vrea izvor de har dumnezeiesc.

Să-mi las, pierdută, mâna lunecând,
Cu îndrăzneala sensului normal,
Ce duce-mpreunarea în real,
Pierzând, prin adormire, orice gând.

Simţind al coapsei freamăt ca fior,
De-nlănţuirea ei fiind convins,
Să nu mă tem şi nici să fiu surprins
Că-n tine trec hotarul viselor.

Şi-astfel, ştiind că totu-i efemer,
Că nemurirea trece prin păcat,
Să hotărâm că totul s-a-ntâmplat
Ca să-nvăţăm urcarea înspre Cer.

Cerință de tăcere

Cuvintele îşi caută să moară,
Se simt schimbate după interes,
Şi folosite des şi tot mai des
Ca just temei a vorbei de ocară.

S-au săturat să-şi piardă din esenţă,
Ca sens să fie vechi, să fie noi,
Să fie născătoare de nevoi,
Mascând nemeritata opulenţă.

Nu se mai vor să fie-n cârdăşie
Cu gândul celor mult prea rar statornici,
Cu cei ce de măriri deşarte-s dornici,
Cu mult prea multa proştilor mândrie.

Îşi vor un drum pe care pot să fugă
Din lumea-n care multe li se cer,
În care îşi au traiul efemer,
Şi incultura crasă le subjugă.

Tot ce-i mai cer, cuprinse de durere,
Uitat fiind al lumii început,
Şi rostul ce de-a pururi l-au avut,
E numai îngroparea în tăcere.

Durere de dor

Sfâşietor de dor îmi e de tine,
De-atâta dor şi visele mă dor,
Aş da orice să le mai pot abţine,
Să-mi fie, preţ de-o viaţă, mai uşor.

În vise cred, ştiindu-le cinstite,
Din ele ştiu ce vremuri vor veni,
Dar nopţile îmi sunt prea obosite,
Abia mai pot, cuvinte mari, rosti.

Mi-e gândul împărţit în controverse,
Şi argumente n-am să-l contrazic,
Chiar replici dacă-i dau, sunt grabnic şterse,
Că, mai mereu, mai mult nu spun nimic.

Privirile îmi fug în amintire,
Mi-arată cum ar fi o viaţă-n doi,
Şi-mi fac, în şoapte, o mărturisire
În care totul e redus la noi.

Mi-e dor trăind, de ale faptei forme,
Şi-mi e la fel de dor de trupul tău,
Secundele pe ceas devin enorme...
Ceasul îmi dă, mereu, păreri de rău...

Lumea e mică, dar acum e mare,
Şi pe măsura ei îmi este dor,
Tăcând, încerc un fel de alinare,
Să nu îţi spun că e sfâşietor.