Convingătorul freamăt

De multe ori, când caut un răspuns,
Îl las, de-l am, să fie cunoscut,
Chiar dacă pare unul absolut,
Nuanţe ştiu că n-are de ajuns.

Ştiindu-te, mereu m-am întrebat,
Fiind cu tine, ce mi-aş mai dori,
Dorinţa de-aş putea-o domoli,
Ca fapta să nu fie un păcat.

Privindu-te, să nu îmi am alt drum,
Ci doar, în palme sânii să ţi-i ţin
Şi, cumva, răsfăţat, să mă abţin,
Când şoapa-ţi spune un firesc: Acum!

Şi să n-am timp, decât să te privesc,
Când pântecul, de dor descătuşat,
Purtând în el un foc învăpăiat,
Se vrea izvor de har dumnezeiesc.

Să-mi las, pierdută, mâna lunecând,
Cu îndrăzneala sensului normal,
Ce duce-mpreunarea în real,
Pierzând, prin adormire, orice gând.

Simţind al coapsei freamăt ca fior,
De-nlănţuirea ei fiind convins,
Să nu mă tem şi nici să fiu surprins
Că-n tine trec hotarul viselor.

Şi-astfel, ştiind că totu-i efemer,
Că nemurirea trece prin păcat,
Să hotărâm că totul s-a-ntâmplat
Ca să-nvăţăm urcarea înspre Cer.

Cerință de tăcere

Cuvintele îşi caută să moară,
Se simt schimbate după interes,
Şi folosite des şi tot mai des
Ca just temei a vorbei de ocară.

S-au săturat să-şi piardă din esenţă,
Ca sens să fie vechi, să fie noi,
Să fie născătoare de nevoi,
Mascând nemeritata opulenţă.

Nu se mai vor să fie-n cârdăşie
Cu gândul celor mult prea rar statornici,
Cu cei ce de măriri deşarte-s dornici,
Cu mult prea multa proştilor mândrie.

Îşi vor un drum pe care pot să fugă
Din lumea-n care multe li se cer,
În care îşi au traiul efemer,
Şi incultura crasă le subjugă.

Tot ce-i mai cer, cuprinse de durere,
Uitat fiind al lumii început,
Şi rostul ce de-a pururi l-au avut,
E numai îngroparea în tăcere.

Durere de dor

Sfâşietor de dor îmi e de tine,
De-atâta dor şi visele mă dor,
Aş da orice să le mai pot abţine,
Să-mi fie, preţ de-o viaţă, mai uşor.

În vise cred, ştiindu-le cinstite,
Din ele ştiu ce vremuri vor veni,
Dar nopţile îmi sunt prea obosite,
Abia mai pot, cuvinte mari, rosti.

Mi-e gândul împărţit în controverse,
Şi argumente n-am să-l contrazic,
Chiar replici dacă-i dau, sunt grabnic şterse,
Că, mai mereu, mai mult nu spun nimic.

Privirile îmi fug în amintire,
Mi-arată cum ar fi o viaţă-n doi,
Şi-mi fac, în şoapte, o mărturisire
În care totul e redus la noi.

Mi-e dor trăind, de ale faptei forme,
Şi-mi e la fel de dor de trupul tău,
Secundele pe ceas devin enorme...
Ceasul îmi dă, mereu, păreri de rău...

Lumea e mică, dar acum e mare,
Şi pe măsura ei îmi este dor,
Tăcând, încerc un fel de alinare,
Să nu îţi spun că e sfâşietor.

Tăcerea ca principiu

Tăcerea mea cuprinde infinitul
În strict consens cu tot ce-i relativ
Cu tot ce lasă-n urmă asfinţitul
Când noaptea-şi intră-n rol definitiv.

Îmi iau un timp, făcând pe mărginitul,
Să urc, prin încercări, până la Cer,
Ca, prin esenţe, să-nţeleg sfârşitul
Părerii că firescu-i efemer.

Strivit de gânduri, las neexplicitul
Să-şi fie sieşi rost şi înţeles,
Riscând să fiu văzut ca ipocritul
Ce crede-n îndârjirea prin exces.

Şi, ca și când n-aş şti ce-i ilicitul,
Munţi de tăceri adun şi tot adun,
Ca-n umbra lor să fac pe neclintitul
Ce chiar şi la durere e imun.

Cu nerăbdări întâmpin răsăritul
Mereu cerşind puteri să am să tac,
Ca nu cumva să uit de zornăitul
Averilor ce-l fac pe om sărac.

Principial cuprind nedefinitul
Şi-i pun tăcerea borne de hotar,
Ca să ajung să intuiesc zenitul
Acestui timp ce trece în zadar.

Tăceri esențiale

Multe vorbe mi se pun în spate,
Multe întrebări şi-ar vrea răspuns...
Unii-mi spun că stau prea mult ascuns,
Unii că am timp să fac de toate...

Timp nu am să pot cumva răspunde
Gândului ce-mi cere să-l ascult...
Chiar şi el îmi spune că-i prea mult,
Tot tăcând n-am să ajung niciunde.

Însă încă tac şi n-am cuvinte
Să vorbesc despre acest prezent
Căruia îi sunt acum absent,
Fiindcă simt că mult prea mult mă minte.

Pasul nu mai vrea să spun că merge
Înspre ceva ce îşi spune ţel...
Nu-şi mai vrea să ştie că-i fidel
Umbrei care chiar şi urma-i şterge.

Mi-aş dori să cred că-i schimbătoare
Lumea celor ce mereu vorbesc,
Chiar aş vrea o dată să greşesc
Când nu cred că ceva-i nou sub soare.

Îmi e clar că n-am ce mai alege,
Nici un orizont nu mai e clar,
Cei ce-nvaţă-nvaţă în zadar,
Nedreptatea-şi face a ei lege.

Sunt absent din propria mea viaţă,
Simt povara de a fi în plus...
Ce să spun...? Am spus ce-aveam de spus...
Nu-mi pot vinde vorbele la piaţă...

Dacă-s preţuite, nu îmi pasă,
Le-am lăsat în voia tuturor...
Încă-s mulţi cei care cred ce vor...
Prea puţini că eu nu spun “acasă”...

Şi sunt mulți cei care au măsură
Care ia în seamă pe făptaş,
Tot mai mică pentru nevoiaş,
Mare pentru cel doar bun de gură.

M-am ascuns în propria-mi tăcere
Ca, tăcând, să pot privi în jur,
Şi-ntr-un fel din timp să nu-mi mai fur,
Renegându-mi propria durere.

Vorbe multe mi se spun prin spate,
Multe întrebări se pun pe-ascuns,
Tac şi-mi e tăcerea un răspuns
Ca să le cuprindă ea pe toate...

Sub semn de taină

Cu mâna ce mi-i rece

încerc să prind o stea,

Şi-apoi în visul nopţii

să spun ce am de spus,

Eternă utopie

e chiar şi umbra mea

Ce vrea să se măsoare

cu soarele-n apus.

Ca-n tainele incerte

din visul răzvrătirii

Văd drumul ce mă-ntoarce

cu fruntea în ţărână,

Dar gândul de izbândă

sub pavăza iubirii

Mă vrea încă o viaţă

şi-mi pune stele-n mână.

Privind înspre lumină,

simt că îmi este ciudă

Că-n murmur îmi las spusa

şi-n tremurul din barbă,

Şi mi se-ncruntă fruntea

simţind-o cum asudă

Când eu nu văd pădurea

dar văd un fir de iarbă.

Prin timpuri trecătoare,

cât încă am un nume

Şi pot întinde mâna

cu murmur şi saluturi,

Voi pune-nsemne vieţii

şi voi privi spre lume,

Spre timpuri viitoare

şi vechile-nceputuri.

Cu mâna ce-mi e rece,

vremelnic tremurândă,

Voi arăta, în noapte,

pe bolta înstelată,

Cum ploile de stele

şi luna sângerândă

Dau vieţii o speranţă

de-a nu fi renegată.

Incertul unor taine,

cu rost de izbândire

Îmi picură-ndoiala

în gânduri şi în vise,

Ca-n forme de tăgadă,

să uit că o-nzidire

E cea dintâi dovadă

că-n noi sunt toate scrise.

Azi eu sunt încercarea

de-a prinde-n mâini o stea,

Și-apoi să-nceapă visul,

spunând ce e de spus,

Să dea de furcă morţii,

când îi va fi să vrea,

A fi înstăpânită

pe-al soarelui apus.

Catafalc pe eşafod

Învinge-mă şi dă-mi niște otravă
Nu asculta de vorba mea şoptită,
Inima şi firea-mi e bolnavă
De-atâta zbuciumare ispitită.

Dă-mi lesa care azi mi se cuvine,
Securea n-are nici un rost acum,
Cu pietre dau oricum, destui, în mine,
Mă mir de câte pietre sunt pe drum.

Îmi spun, ştiind, că viaţa-i infinită
Când urme las pe drumul ce îl calc,
Dar simt, păşind, miros de dinamită
Şi mă îndrept, cu calm, spre catafalc.

Închide-ţi ochii de-ţi sunt plini de sete,
De bună voie urc pe eşafod,
Nu pot să simt abrevieri complete,
Trăirile de-acum n-au nici un rod.

Învinge-mă... dar dă-mi nişte otravă
Să pot să ştiu că moartea e grăbită,
Că altfel mi-e de-ajuns un bob-zăbavă
Şi pun sub talpa lumii dinamită.